BARON:
Mai ai vreo ţigară?

HORVÁTH
(holbându-se în flacara unui chibrit): S-a terminat, frăţioare. Adună-ţi lucrurile şi-ntinde-o! (Pauză) S-a ars, dragul de el.

HORVÁTH
(desenând pe mână cu chibritul înnegrit): Mi-am promis câte-n lună şi în stele... De-ar fi cerul o coală albă... Aş fi în stare să jur oricui fidelitate oricui pe ea!

HORVÁTH:
Dă-mi piatra aia. Cioburile ar face ca noaptea să sune ca un clopoţel.

BARON
(liniştit): Stai odată liniştit.

HORVÁTH:
Nu ţi-e frig la spate lipit de zid? Atunci mă pun şi eu pe spate. Dacă acum ar sta aici un vagabond îmbrăcat în hainele tale şi te-ar privi în ochi, te-ai mira doar.

HORVÁTH:
Dac-ai auzi cum îmi bate inima! Ca o unitate de cavalerie... Numai inimile pure bat aşa.

BARON:
Ar trebui să plecăm naibii odată de-aici, altfel vom înnebunii cu toţii. Ce o să-i spui Ritei c-ai întârziat atât de mult?

HORVÁTH:
Nu datorez socoteală nimănui. Dacă nu-i convine poate să plece. Tu şi cu mine datoram socoteală doar nemernicului ăluia... Tu mai crezi în el?

BARON:
Îţi comand o cafea. Ce loc împuţit. Mai câteva săptămâni ca astea şi mi-e teamă că vom devenii clienţii casei. Se mai întâmplă că omul să nu se mai poate imagina într-un alt loc decât unde a nimerit odată întâmplator.

HORVÁTH:
Auzi? Nişte oameni aleargă pe strada. Cine sunt ei şi oare de ce aleargă? Omul a ajuns să se simte ca într-un acvariu. Nu mai înţeleg ce a devenit totul. Până şi Rita... (Se gândeşte)

BARON:
Ar tebui să comit o mare nemernicie. Să mă remarc. Ha-ha-ha, ce s-ar căca pe ei!

HORVÁTH:
Poate ar trebui să fim catolici. Aia măcar au sprijin... Le cunoşti povestea?

BARON:
Evanghelia?

HORVÁTH
(apleacat pe fereastră): Cum se rostogoleşte pietricica pe tinichea. (Aruncă mai multe) Aşa s-ar rostogoli şi amintirile mele. Dumnezeu cu voi! Adieu! Aşa le-aş spune. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Dumnezeu să vă binecuvânteze!

RITA
(intră): Pe cine saluţi?

HORVÁTH:
Baron a plecat?

RITA:
Pândeşti întruna strada.

HORVÁTH:
Ai făcut ceva de papa?

RITA:
Unde aţi fost de fapt... iarăşi? (Către sine) L-aţi căutat, aşa e?

HORVÁTH:
L-am căutat... pe cine?

RITA:
Păi, despre cine vorbim, spune-mi!?

HORVÁTH:
Şi când l-a aşteptat Erika în gara? Şi încă cât timp! I-a scris lui Andrea când ajunge.

RITA:
A minţit.

HORVÁTH:
Dacă minte el, atunci mint şi eu.

RITA:
Mai încet, Jutka doarme înăuntru.

HORVÁTH:
Ajunge omul în sfârşit acasă şi ce-l aşteaptă?

RITA:
Tu aici nu vii acasă.

HORVÁTH:
Dar unde?

RITA:
Ai uitat unde suntem?

HORVÁTH:
Anotimpurile au luat-o razna. Ba plouă, ba arde soarele... dacă n-aş şti în ce lună suntem, nici n-aş crede.

RITA:
De ce râzi?

HORVÁTH:
Dac-ar fi Baron aici ar întreba, păi, în ce lună suntem? Pe tine, fireşte, nu te poate surprinde aşa ceva - săptămânile, lunile şi banii... tu le ţii socoteala. Nu-i aşa, îngerul frumos al inimii mele?

RITA:
Poţi să râzi.

HORVÁTH:
Ce frumoasă eşti astăzi! Ca o icoană. De-aş fi pictor...! (Rânjeşte) Te-aş picta Madonă somnoroasă cu gât lung. Măinile ţi-ar fi lungi şi privirea lungă. Ai putea să-ţi arunci rimelul. O Sfântă Fecioară gotică din vremea declinului. Cu ochi verzi. Îţi place El Greco?

RITA:
Eu pe tine te plac.

HORVÁTH:
Auzi? Ce-i cu muzica asta?

RITA:
Ieri... am visat cu noi.

HORVÁTH:
Ce-i asta? Ce-i asta? Abia se aude. Doar chinuie omul.

RITA:
M-ai bătut în vis. Ce vis!

HORVÁTH:
Ce cartier!

RITA:
Ar trebui să-l aşteptăm pe poştaş în stradă. Probabil că îi e frică de voi şi ne ocoleşte cuibul cel drag.

HORVÁTH:
Nu-i e frică, numai că n-are ce să ne aducă.

RITA:
Hai să dispărem de-aici. Să fugim! Ştiu de câtevă zile că Müller ne-a părăsit definitiv. Nici măcar o telegramă nu ne va trimite că ne aşteptă undeva.

HORVÁTH:
Cum adică ştii?

RITA:
Simt.

HORVÁTH:
Prea puţin. Trebuie să ne scoată din căcat.

RITA:
Cei doi băieţi or să plece în curând.

HORVÁTH:
Crezi?

RITA:
Numai cine-i orb nu vede.

HORVÁTH:
N-au unde să plece.

RITA:
Hai să plecăm şi noi, te rog.

HORVÁTH:
Ce spectacol am fi capabili să facem? Din ce am trăi?

RITA:
Peste o săptămână expiră chiria apartamentului. Müller n-o să ne trimită bani. Până acum n-a trimis de nicăieri. Dacă mă gândesc bine, acum ar trebui să fie în Berlinul de Vest...

HORVÁTH:
Berlinul de Vest nu mai există.

RITA:
Problema cu noi este că...

HORVÁTH:
Da?

EDIT
(intră): Bună ziua.

HORVÁTH:
Ia te uită! Deci dumneata, Edit? Bine aţi venit în celula condamnaţilor la moarte.

RITA:
Bună.

EDIT:
Ce frumoasă te-ai făcut, fata mea.

RITA:
Vezi, nici despre noi n-o să mai scrii critici. Probabil că trupa ni s-a desfiinţat.

EDIT:
Aţi dat faliment? (Pauză) Nu pot să vă ajut. Lumea noastră e frumoasă, e perfectă, dar de ajutat nu pot să vă ajut.

HORVÁTH:
Să nu vă pară rău. Ce treabă aveţi cu noi? Edit, dumneata eşti critic de dans, te vei descurca oricum. O să scrii şi explicaţia eşecului nostru.

EDIT:
Dumneata faci mişto acum. Asta mă jigneşte. Mie îmi pare foarte rău de voi.

HORVÁTH:
Asta nu mă ajută cu nimic. Mai bine mi-aţi da un sfert de milion să plătesc datoriile. Adică pe cele mai urgente.

EDIT:
Poate ar trebui să plecaţi în provincie.

HORVÁTH:
Dar ne este bine aşa. Putrezim aici între cei patru pereţi împreună ca să nu-şi mai simtă nici unul dintre noi atât de apăsătoare singurătatea. Aproape că vorbesc ca un poet, nu vi se pare? Adică bat câmpii. Dar cum altfel să vorbească un dansator? Jur că mi-aş scrie memorile dacă cineva ar fi interesat de ele!

EDIT:
Dumneata eşti atât de naiv încât am început să te plac. Şi inocenţa are mai multe nivele.

HORVÁTH:
Fumaţi prea mult, se simte la voce. Ce spuneaţi? Câţi ani aveţi? Vă dau vreo patruzeci. Semiobscuritatea vă prinde bine. Acum sunteţi chiar plăcută. Doar vocea aia...

EDIT:
Vi s-a mai spus că sunteţi bădăran?

HORVÁTH:
Ştiţi că mă enervează cum zâmbiţi? Nu vă stă bine amabilitatea.

EDIT:
Sunteţi supărat pe mine.

HORVÁTH:
Doamne fereşte!

EDIT:
Cum să nu. Aveţi şi de ce.

HORVÁTH:
Nu-mi mai zâmbiţi aşa că vă tai.

RITA:
Terminaţi odată vă rog. Mă doare capul.

HORVÁTH:
Vaită-te doar. (Iese)

RITA:
Pun de-o cafă. (Iese)

ERIKA
(intră): Tu aici?

EDIT:
Bună, Erika.

ERIKA:
La mine ai venit?

EDIT:
E foarte apăsătoare atmosfera la voi.

ERIKA:
Doar nu te simţi stânjenită? Hai, dă-ţi drumul!

EDIT:
Ăştia îţi vorbesc despre mine.

ERIKA
(batjocoritor): Aşa e.

EDIT:
Îţi fac capul calendar. Cum îndrăznesc să deschidă gura? Vulturilor!

ERIKA:
Eşti bolnavă?

EDIT:
Când deschid gura le poţi vedea maţele. Vor să devoreze totul. Dragoste... Mi-e scârbă de ei.

ERIKA:
Dragoste? Cu tine n-am să fac copii, asta e clar.

EDIT:
Ştiu că eşti prea sigură de cât de mult însemni pentru mine.

ERIKA:
Sunt frumoasă?

EDIT:
Mă-ntreb numai... Cum să nu vin aici, ce altceva aş putea face?

ERIKA:
Te bălbăi?

ERIKA:
Nu râde de mine.

ERIKA:
M-am săturat de tine.

EDIT:
Te rog!

ERIKA:
Ajunge.

EDIT:
Cum poţi să...

ERIKA:
Vrei să te culci cu mine?

EDIT:
Cum poţi fii aşa ordinară?

ERIKA:
De asta eşti tu îndrăgostită de mine!

EDIT:
Numai de n-ai râde.

ERIKA:
Iar ţie îţi tremură stomacul, fireşte. Te vaiţi ca un câine bătut. Îmi aştepţi măngăierea. Să mă spăl înainte?

ERIKA
(zâmbeşte) Mă iubeşti?

EDIT:
Nemernica mică. Ai uitat câte îmi datorezi.

EDIT:
A încuiat-o... Doamne, şi eu am ajuns să mă uit după ea prin găura cheii. Deschide, te rog, deschide... Doamne, oare mă aude măcar? Mi-a pierit vocea... gâtul mi-e uscat de parcă... cât e de cald aici! Deschide, te implor. Îţi explic totul. (Plânge. Îşi pudrează pe faţa urmele plânsului. Iese)

ERIKA
(intră): A plecat?

JUTKA:
Am auzit-o aici scărpinând uşa ca o pisică.

ERIKA:
Mă cac în părerea tuturor. (Se machiază la oglinda mare) Te-ai odihnit?

JUTKA:
Dacă dorm adânc, de multe ori mă sperii când mă trezesc. Cât suntem de vulnerabili în somn. Nu ne gândim la nimic. Dacă nu ne mai putem întoarce? Dacă ne pierdem conştiinţa...

ERIKA
(cu hotărâre): Da, mă tirez. Degeaba nu întrebi, eu ştiu că ştii. Aici te simţi de parcă ar trece totul pe lângă tine. Ceva nu se întâmplă. Nu mai sunt de şapteşpe... (Pauză) Dacă ţi-aş fi eu mătuşă, nu te-aş lăsa să dormi atât. De ce nu te-ntorci la ea? Eşti încă tânără. Te-a crescut până acum, o să-ţi dea bani şi de acum încolo. Pur şi simplu trebuie procedat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

JUTKA:
Când am fost copil, de multe ori credeam despre ea că este o pasăre îngrozitoare. Se apleca noapte asupra mea...

ERIKA:
Cum arăt astăzi?

JUTKA:
Probabil c-ar trebui s-o ucid.

ERIKA:
Şi-acum gândeşti ca un copil încă.

JUTKA
(se-ntinde pe canapea, închide ochii): Şi eu am să plec de-aici.

ERIKA:
Da, arăt bine de tot. Soră-mea a născut acum doi ani şi în ce hal îi atârnă sânii! Eu, doamne ajută, sunt încă într-o formă bună. Dumnezeule mare, ce m-aş face dacă n-aş avea nici asta. Doamne. (Pauză) Omul se simte real doar atunci când se uită în oglindă.

JUTKA:
Tu crezi în Dumnezeu, nu-i aşa?

ERIKA:
De când te interesează aşa ceva?

JUTKA:
Lasă-mă să dorm.

(Deschide ochii)
Müller...

BARON:
Dormeai?

JUTKA:
Mă gândeam doar. Peste zece ani voi fi deja celebră. Aici trăim că într-o cutie. Ai loc doar pentru gânduri.

BARON:
Vrei să pleci şi tu?

JUTKA:
Nu ştiu. Nu ştiu nimic. Sentimentele mele... pisică între porumbei. Cine naibă ştie ce va fii mâine? Poate o să plecăm de-ici...

BARON:
Numai pe Müller îl am în cap zilele astea, tot timpul pe el. Oare ce face acum, la ce se gândeşte?

RITA
(vine împreună cu Horváth): Imaginaţi-vă c-am ieşit să pun de-o cafea şi am uitat să aprind focul.

BARON:
Pari obosită.

RITA:
Nici eu n-am dormit azi-noapte. N-are importanţă. Baron, a plecat Edit Kass?

BARON:
A fost aici?

HORVÁTH:
Când nu e aici?

JUTKA:
Cum bat clopotele! E o biserică pe undeva prin apropiere.

HORVÁTH:
Ceasul mi-a rămas în urmă.

BARON:
Bătaia clopotelor, asta este un lucru moral. Când am fost copii ne căţăram în turn. Ţii minte Jutka? Omul ar crede că-i beat. Cum răsună. De parcă ar fi tot aerul beat că să rezoneze... Clopot! Coardă vocală în gâtul lui Dumnezeu. Omul ar avea chef să se prefacă în aer pur!

RITA:
Mai e cafea. Vrei şi tu?

JUTKA:
Ce căcatul meu va fi cu noi?

HORVÁTH:
Nu pot să umblu pe apă, şi nu pot să împart pâine. Cel care ar fi fost în stare de asta nu e aici. E mai mult ca probabil că eu nu sunt în stare de nimic.

JUTKA:
Nici eu nu cred.

HORVÁTH:
M-am hotărât. M-am hotărât definitiv: vindem tot ce a rămas. Costumele, camioneta, tot. Fiecare începe să trăiască aşa cum poate. Fiecare primeşte nişte bani şi adio.

ERIKA
(se sprijină de uşa, lângă ea Andrea): Ieri erai de altă părere.

HORVÁTH:
Cu toţii minţim, nu? M-am săturat de amintiri, mă cac pe ele. Mi-am dat sufletul, mi-am dat inima, bătea aici sub nasul vostru, dar nu mai suport. Ultimul spectacol l-am avut acum trei săptămâni. Nimeni n-a fost interesat. Nici măcar voi. Cred că într-adevăr s-a terminat.

ANDREA:
Şi acum? Acum ce va fi?

HORVÁTH:
Pe el îl iubeau toţi, pe mine nimeni. Până şi Jutka... Cine ar crede că o asemenea fetiţă poate iubi şi poate dispreţui în halul ăsta? Cine ar fi crezut că toţi l-am iubit aşa pe acest şarlatan? A eşuat în salvarea lumii cu noi, este dureros să te trezeşti... Trupă destrămată de vrăbi, fiecare dintre noi se uită doar la cine s-ar putea cuibări? Dacă...

ANDREA:
Eu nu vreau să plec de-aici. Totul va fi în ordine. Simt asta, simt. Nici nu mă pot gândi la altceva.

HORVÁTH:
Da, dacă l-aş vedea acum... Ne-a umilit. Dacă l-aş vedea acum pentru o clipă... (Îşi masează tâmpla)

ANDREA
(pentru sine): Eu nu vreau să fac ulcer.

HORVÁTH:
Familia... familia este o chestie întunecoasă, o chestie de noapte. Şi cadavrele se descompun în întuneric. Fiecare tremură de ură. De unde aveţi puterea să tremuraţi aşa? Doar nişte bani... nişte bani...ce o să primiţi. Şi nimic nu va fi în ordine.

BARON:
Ce vânt puternic a început să bată! Tatăl nostru, vântul, ne va fi oaspete. Se plimbă în jurul casei ca un câine care păzeşte turma. Ding-dong, auzi, frate? De ce nu este trupul omului plin de ferestre şi uşi să-l măture vântul!

HORVÁTH:
Ce mai vreţi de la mine, hm?

RITA:
Baron!

BARON:
Sufletele rătăcite pornesc la drum pe vreme din asta. E timpul să-ncepem turneul.

ERIKA:
Şi ţie, Horváth, şi vouă tuturor ar trebui să vă fie ruşine.

ANDREA:
N-aud nici măcar ce spun. Ce tunete!

RITA:
Baron, geamul!

ANDREA:
Unde e Iepure?

HORVÁTH:
Totuşi, ce am putea face?

ERIKA:
Eu fac carieră în timp ce voi putreziţi aici cu toţii.

JUTKA
(către Horváth): De ce? De ce te credeai în stare?

ANDREA:
Dacă a rămas afara, s-a udat leoarcă.

JUTKA:
Ştii ce eşti tu?

HORVÁTH:
Ai grijă la gură, broscoi.

RITA:
Dă-mi drumul, vântul dărâmă tot!

BARON
(rânjeşte): Uite-l acolo! Vine!

JUTKA:
Un căcat de nimeni cu cap gol. M-ai înţeles, nu-i aşa?

RITA:
Dă-mi drumul, idiotule.

ERIKA:
Bani? Despre ce bani tot vorbeşti, fraierule? Sau vrei cumva să fugi de creditori?

BARON:
Doar nu vrei să închizi geamul, nu? (Râde)

IEPURE
(cade înăuntru, ud complet): Domnilor! A venit furtuna!

ANDREA:
Şi Rita? Şi tu?

HORVÁTH:
O să ne căsătorim, da. M-am hotărât să fiu fericit, orice ar fi. Nu doresc nimic altceva decât să mă duc la lucru-n fiecare dimineaţă... Unde? Totuna. (Entuziasmat) O să fiu un om obişnuit cu un costum gri, trei copii şi datorii modeste. O să mă uit la televizor. Vai, ce de căcat o să fie! Doamne ajută! Eu voi fi fericit!

ANDREA:
De ce râzi?

HORVÁTH:
Păi, nu-i o prostie?

ANDREA:
Tu... o iubeşti pe Rita?

HORVÁTH:
Mult. Ea e femeia vieţii mele, trebuie să ştii asta. Ce e?

ANDREA:
Nimic. Sunt palidă?

HORVÁTH:
Un pic.

ANDREA
(în oglindă): Da, cred că mi-ar face bine un pic de aer de munte. (Îşi pune fard pe faţa)

HORVÁTH
(nu e atent): La naiba! Cât de fericit voi fi!

ANDREA:
E ceva mai bine?

HORVÁTH:
Se spune că sunt încrezut. Trufaş! Da! Sunt respingător de încrezut! La naiba, sunt totuşi mai presus de toţi, nu? Cine ar zice altceva?

ANDREA:
Fii atent.

HORVÁTH:
Poate tu, hm?

ANDREA:
Îţi place părul meu aşa?

HORVÁTH:
Şi asta are o cauză! Cine ar fi... dar cine ar fi de partea mea? Cine ar... da! Cine ar merita asta?

ANDREA:
Nici nu mă auzi.

HORVÁTH:
Dar se poate ca un om să se cace pe ceilalţi oameni întrecând orice măsură?

ANDREA
(se uită pe geam): Or fi plecat ceilalţi?

HORVÁTH:
Se poate oare?

ANDREA
(se întoarce): Nu te-nţeleg.

HORVÁTH:
Ce naiba, am întrebat ceva!

ANDREA
(inocent): Dar nu-ţi place de mine?

HORVÁTH:
Maupassant-ul ăla avea vârsta mea când i-a apărut brusc sifilisul ereditar. (Mormăie) A crezut că orbeşte, îl chinuiau nişte crize groaznice. Şi-a tăiat gâtul, dar a fost salvat şi a ajuns la nebuni. Se târa în patru labe şi-şi mânca propriul căcat. Ultimul lucru pe care l-a scris: "domnul Maupassant a ajuns animal, iată-l".

(derutat)
Nimic nu putem face fără să rămână nepedepsit.

ANDREA:
Şi Rita?

HORVÁTH
(mirat): Doar sunt îndrăgostit de ea! Unde-s ăştia? (Se sărută)

BARON:
Simt parfum de femeie!

IEPURE:
Tu ştiai unde lucrează Erika de două săptămâni?

BARON:
Am rămas aici în cacao.

IEPURE:
Ştii locul ăla pe strada Herceg? Deci acolo.

BARON:
Asta da! Nici n-o credeam în stare!

IEPURE:
Aşa-i.

BARON:
Asta-mi place, frăţioare. Păi, mi-e foame.

IEPURE:
Aici nu se poate mânca liniştit. În apartamentul ăsta te izbeşti tot timpul de cineva.

BARON:
A mânca, adică a fura. De când suntem toţi pe conturi diferite, simt cum se aproapie moartea de foame.

IEPURE:
Deşi ce mare e apartamentul.

BARON:
Dar unde-mi sunt ultimi bani deja?

IEPURE:
Au fost banii mei, dar hai să nu intrăm în detali.

BARON:
Ţine-ţi gura, nenorocit cu defect de vorbire, ce eşti.

IEPURE:
Nici nu se mai observă.

BARON:
Admirabil e creat corpul uman! Când stomacului îi e foame, îi e foame întregului om. Oare de ce e aşa?

IEPURE:
E pită aici. Şi ceva prăjitură...

BARON
(cu scârbă): Ăsta nu se jenează, mănâncă ca un porc. Prostule! Mănânci prăjitura cu ketchup?

IEPURE:
Vorbeşti ca un poliţist. (Se apucă de burta) Mă-ta.

BARON:
Acum îi e rău. Mă fac de râs cu tine, ăsta-i adevărul. Nu se poate arăta omul cu tine în societate. Ce-i asta aici? Cine a împrăştiat cărţile astea pe jos, hm?

IEPURE:
Citeam doar. N-am putut să aleg.

BARON:
Interesant obicei. Nu fă mizerie că Rita îţi suceşte gâtul. Mai ales nu împrăştia cărţile lui Horváth. (Se urcă încălţat în pat, pe spate, se holbează-n tavan)

IEPURE:
Baron, în America au doborât recordul la povestit de bancuri, ştiai? Patruzeci de ore, tată!

BARON:
N-am fost eu.

IEPURE:
Dar câte cărţi au ăştia! Eu zic să ducem câteva la anticariat. Rita se va bucura c-or să încape mai bine pe raft.

BARON
(nu e atent): Sigur.

IEPURE:
Astea două sunt în plus cu siguranţă. Şi asta mare albastră.

BARON:
Despre ce e?

IEPURE:
Ceva opere. Nimic interesant. S-o luăm şi pe asta, cele cu ilustraţii sunt bine primite la anticariat. Ei, putem pleca. (Nedecis) Ar trebui o pungă.

ANDREA:
Tu foloseşti Libresse? Poate o să-l încerc şi eu.

RITA
(împachetează): Fumezi mult.

ANDREA:
Cui îi pasă. Doar atunci ar avea sens să mă las dacă aş putea folosi mască de gaz şi pe stradă.

RITA:
Tu nu împachetezi?

ANDREA:
Nu.

RITA:
Crezi prea tare în întâmplare. Noi plecăm de-aici.

ANDREA:
Tu şi cu Feri?

RITA:
Toţi. Deşi se poate ca cei doi băieţi să-l mai închirieze. De altfel totuna.

ANDREA:
Tu şi cu Feri...

RITA:
Nu te-nţeleg.

ANDREA:
Ai grijă cu băiatul ăla.

RITA:
Ce treabă ai tu cu asta?

ANDREA:
Ai doar grijă cu el.

HORVÁTH:
Împachetezi deja?

RITA:
Numai ce este absolut inutil. Ştii că urăsc să fac lucrurile pe grabă.

HORVÁTH:
Ordinea este sufletul lucrurilor.

RITA:
Bate-ţi joc numai.

HORVÁTH:
Mă şi duc în baie să aranjez periuţele de dinţi în ordine, una după alta, aşa cum se cuvine.

RITA:
Ar fi şi timpul.

HORVÁTH:
Şi fiindcă eşti atât de neatentă şi încă nu mi-ai scris pe pantofi care e dreptul şi care e stângul, astăzi a fost doar norocul meu chior că i-am nimerit. Ei, s-a şi supărat deja. Cred c-am dat de belea. (O consolează)

RITA
(râde): Du-te de-aici, tâmpitule.

HORVÁTH:
Spune-mi bunico, de ce ai sâni aşa frumoşi?

RITA:
Sunt exact aşa cum trebuie.

HORVÁTH:
Şi spune-mi bunico, sper că n-ai dinţi ascuţiţi. (O sărută)

RITA:
Dar eu sunt lupul ascuns în pielea bunicii. (Îl sperie) Lupul trebuie acum să se ducă să spele vasele din păcate.

HORVÁTH:
M-am uitat în ochii dumitale frumoşi, domnişoară mică. Aşa m-au vrăjit!

RITA
(oftează): De nu m-aş fi uitat eu în ochii tăi!

ANDREA:
De fapt nu înţeleg ce faci.

ERIKA:
De ce? Şi tu eşti exact lafel ca şi mine. Nici tu nu vei mai fi balerină. De altfel suntem lafel cu toţii. Scoate-te din căcat cum poţi. Nimănui nu-i pasă.

ANDREA:
Şi banii pe care îi câştigi?

ERIKA:
Se duc. Nu sunt aşa de mulţi. Un simplu bar de topless. De ce ţi-e rău, la plajă tot atât se vede din mine.

ANDREA:
S-au bucurat măcar că tu ştii să dansezi?

ERIKA
(râde): Sunt cumva naivă?

JUCĂTOR
(vorbeşte foarte repede, abia de înţeles): Am pus-o în asta sau în asta, vă rog să-mi spuneţi acum! Trei cutii de chibrite, nici-o înşelăciune, fără nisip în ochi, aici e biluţa, acolo-i biluţa, unde e biluţa? Aici este. Nu, nu aici,- aici. Fiţi atent la mâna mea, nici-o drăcie.

IEPURE:
Are mână iute copilul, nu glumă!

JUCĂTOR:
Vă rog să pariaţi. Sau dumneavoastră! Domnule, aici nu puteţi pierde.

PARTENER I
(din mulţime): Minţi tu. Ne înşeli.

JUCĂTOR:
Să mor eu! Nici-o vrăjitorie, nici-o înşelăciune. Aici e biluţa, acolo-i biluţa, nu este nicăieri biluţa. Ba e aici! Aţi văzut-o! N-aţi văzut-o? E aici, sau nu? Domnule, nici dumneavoastră nu jucaţi cu mine?

PARTENER II:
Să joace călăul cu tine. Păi, cum plăteşti?

JUCĂTOR:
Trei la unu. Domnule, şi dumneavoastră? Trei la unu, cel mai uşor câştig, aveţi nevoie doar de ochii dumneavoasrtă buni. Pariaţi! Pariaţi! Dacă ezitaţi, vi se duce norocul. Trei la unu dacă câştigaţi, dacă aveţi ochi buni, eu pierd. Aici este biluţa. Hop-hop, aici e! Încercaţi-vă norocul.

IEPURE:
Eu nu. N-am nici un ban.

JUCĂTOR:
E timpul să-l triplaţi. Hop-hop! Uite-o aici!

BARON:
I se mişcă bine mâna, aia-i clar.

IEPURE:
Cum nu oboseşte!

PARTENER I:
E în asta oare... Nu, în asta.

JUCĂTOR:
Păi, hotărâţi-vă.

PARTENER II:
Zic că-n asta.

JUCĂTOR:
Domnule, aţi câştigat. Vă felicit. Ţineţi trei mii.

PARTENER II:
E nevoie de ochi buni!

JUCĂTOR:
Hop-hop! Unde e biluţa, aici e biluţa! Aici-aici, nu aici! Unde se rostogoleşte... Aici se rostogoleşte. A prins-o fiecare? Pariaţi, domnule. Hop-hop, în care e? (Se întoarce)

Nu îndrăzniţi să jucaţi. Poate vi se duce norocul.

TRECĂTOR:
Deci... în asta e.

JUCĂTOR:
Aţi pierdut. Hop-hop-hop! Se rostogoleşte biluţa, iar se rostogoleşte, aici se rostogoleşte, acolo se rostogoleşte. Pariaţi, poate aveţi mai mult noroc! Hop! Pariaţi!

BARON
(zâmbeşte batjocoritor): Păi, eu pariez.

JUCĂTOR:
Pe care?

BARON:
Îţi cumpăr toate cutiile, frăţioare. Toate trei.

JUCĂTOR:
Aia nu merge, domnule. (Partenerii ies în faţă)

BARON:
Mi-e teamă că merge. (Doboară masa. Către Iepure) Ia banii.

EDIT:
Am venit să-mi iau la revedere.

ERIKA:
Drăguţ. Şi ai adus flori.

EDIT:
Nu mai rezist cu tine.

ERIKA:
Floare florii, aşa-i?

EDIT:
Am înnebunit, m-am tâmpit. Ce va fi nu ştiu.

ERIKA:
Eşti o fată drăguţă, Edit.

EDIT:
Simt că-i gata.

ERIKA:
Doar n-ai să plângi aici?

EDIT:
Gata, gata. Nu te mai iubesc.

ERIKA
(în şoaptă): Nu poţi pleca oricum.

BARON:
Ţăran de ţigan împuţit! Mama voastră... De mult n-am mai alergat atât. Numără-i, frăţioare. Cât?

IEPURE:
Zece bătrâne.

BARON:
Jumătatea?

IEPURE:
În total.

BARON:
Mama lor. N-au muncit nimic ăştia astăzi. Porci împuţiţi!

IEPURE:
Iar acum nu-i au nici măcar pe ăştia.

BARON:
Or să-i aibe din nou în curând. Şi ţie îţi pare rău de ăştia. Bandă de hoţi!

IEPURE
(râde mojic): Cât eşti tu de prost. Şi noi?

BARON:
Ăştia-s doar nişte ţigani. Trebuia să-i batem măr.

IEPURE:
Dacă vrei să te-mbogăţeşti în felul ăsta, n-ai să ajungi departe. Ăştia or să-ţi dea maţele în braţe înainte să ajungi în puşcărie.

BARON:
Despre ce tot vorbeşti, prostule? Nimic nu e periculos. Acest cuvânt şi-a pierdut sensul. Te aperi doar! Şi pârnaia? Nici unul dintre noi n-avem apartament şi nici n-o să avem vreodată. Ce căcatul meu aştepţi?

IEPURE
(râde mojic): Exagerezi.

BARON:
Eu sunt cetăţean al Republicii Ungare, amice. Poliţiştii mă salută înainte să-i salut eu.

IEPURE:
Baron de mahala...

BARON:
Hai să bem ceva.

IEPURE:
Câte stele! Fiecare dintre noi are o stea...

BARON:
Ale noastre sunt căzătoare.

IEPURE:
Aia e a mea. Abia clipeşte. Căcăţel mic...

BARON:
Ţi-am luat banii. E mai bine să fie în acelaşi loc.

IEPURE:
Ştii cine o să ajungă ceva? Andrea. N-are scrupule. Ştii, am fost odată împreună.

BARON:
I-ai tras-o? Dai din gură doar.

IEPURE:
Nici n-a fost aşa de demult. Îţi spun că n-are scrupule.

BARON:
A fost şi cu mine. Este aşa dacă bea. Toate femeile sunt aşa.

IEPURE
(nu e atent): Ar trebui s-avem patruzeci de ani. Sau cei din cincizeci şi şase! Ei încă s-au dus în America, ei?

BARON:
Dar bărbaţii sunt tot aşa.

IEPURE:
Eu n-am să fiu de patruzeci! N-am să fiu. Maică-mea săraca zicea, "vai cât de mult câştigi". "Mult, mult, vreau să fiu bogat" - îi răspundeam. (Şopteşte unei bancnote precum un îndrăgostit) Ce valorezi, căcatule? (O mototoleşte cu ură oarbă şi o aruncă)

BARON
(o întinde şi o pune în buzunar la Iepure. Prost dispus): Nu ţipa. Hai să mergem. Poate au găsit ăştia un loc unde să putem da din fund. Să mergem să exersăm...

IEPURE
(face furios un spagat pe asfalt. Se uită în sus): Eu nu mai vreau să dansez, nu pricepi?

STRĂINUL
(în îmbrăcăminte civilă de preot): Dumneavoastră lucraţi în bar?

ERIKA:
Ce vă pasă?

STRĂINUL:
Dansezi în local, fata mea, şi îţi arăţi nurii ... nu ţi-e tristă inima?

ERIKA:
Lăsaţi-mă, dispăreţi.

STRĂINUL:
Inima Lui este tristă, îl aşteaptă pe mielul pierdut. Fii mielul alb al lui Dumnezeu, fata mea, (Îşi deschide geanta) milostivitatea Lui peste noi.

ERIKA:
Vă rog nu, vă implor. Vă rog...

STRĂINUL
(cu un briceag): Trebuie, fata mea, trebuie. Înţelege: aşa trebuie să se întâmple.

BARON
(intră): Domnilor!

HORVÁTH:
Ăsta-i beat.

BARON:
Cum să nu, fireşte. Arăt zbârlit, m-am suprasolicitat,- mă gândeam la ce se gândesc alţii. Deşi, urmând exemplul tău, e cel mai simplu să te gândeşti la femei. Ele ne iubesc, ele-i iubesc pe toţi, nu-i aşa, frumuseţea mea? Omul se gândeşte tot timpul că are de-a face cu vreo regină, o regină scandinavă tristă căreia dintr-o cauză oarecare îi plac grăjdarii.

HORVÁTH:
Nu eşti tu un pic...?

BARON:
Fireşte că omul devine nesigur, c-ar fi totuşi vorba de o regină... Şi iată ce se întâmplă în spatele regilor. Mă înroşesc.

HORVÁTH:
Îmbracă-te, broscoi, până îl dau afară pe animalul ăsta.

BARON:
Un pahar de adio, tovarăşilor? Să bem pentru doamne, pentru regina!

ANDREA:
Să le comanzi pe curvele tale, ştii?

HORVÁTH:
Urâtă treabă, Baron, urâtă. Cine are sifilis să nu umble după fete, micuţule Baron. Sufletul tău are o boală venerică, porcule. Nu eşti în stare decât să fuţi totul.

ANDREA:
Nu urlaţi! Dumnezeule, ce va fi aici? O să vină toţi.

HORVÁTH:
Cât de mult te urăsc, şobolanule. Mâncător de căcat! De câte ori ne-ai stricat treaba şi apoi făceai grimase de faţă cu Müller.

BARON
(cu ură): Despre ce tot vorbeşti?

HORVÁTH:
Fii foarte atent, gunoiule. Dacă n-o ştergi de-aici în două secunde, pentru totdeaună, îţi sparg botul.

BARON:
Mă urâşti, ai? (Râde mojic) Rita ta te aşteaptă dincolo jumătate de noapte, doar un zid vă desparte, şi crede că alergi zi şi noapte peste tot ca să rezolvi treaba noastră. (Obscen) Să mă duc la ea să nu aştepte degeabă? (Se bat)

ANDREA:
Isuse, ăştia se omoară!

BARON:
Te omor, ţăranule.

RITA
(intră): Ce-i aici?

HORVÁTH:
O, nimic... Baron se giugiulea cu Andreuţa, am intrat peste ei într-o clipă nepotrivită. Jutka nu era deajuns acestui curvar.

BARON
(râde): Aşa a fost, Andreuţa? A fost bine cu mine, micuţa mea zână? (Către Rita) Feri al tău e mânjit cu ruj până pe gât, n-ai observat?

HORVÁTH:
Ajunge! Da, te-am înşelat, proasto. Ce credeai totuşi? Doar ştii, ştii de săptămâni întregi, aşa-i? De ce n-ai spus nimic, zdreanţă împuţită, ce eşti? De ce m-ai lăsat să mă chinui aşa? Ştiai foarte bine unde sunt! De mult te pricepi la asta, să mă chinui. Numai pe tine însuţi poţi să te învinuieşti,- de ce ai rămas cu mine? De ce, proastă mică şi nenorocită?

ANDREA:
Las-o odată că... Cât e de palidă!

HORVÁTH:
Toată trupa asta nenorocită! Şi mă faceţi pe mine vinovat! Uitaţi-vă odată în oglindă,- căcat mai mare ca voi nici nu există în lume! De câte ori m-am gândit să mă tirez şi eu după Müller. De câte ori îmi venea să borăsc din cauza voastră... (Către Rita) Şi încă odată special din cauza ta, frumuseţe blondă ce eşti! De ce exişti tu oare? Uită-te odată în oglindă: o găină prăpădită de mahala. Încă şase ani şi vei fi bătrână, o să-mplineşti treizeci de ani fără să fi făcut ceva în viaţa!

BARON:
O să răguşeşti, Horváth.

HORVÁTH
(cu plăcere): Nu ai nici măcar un copil. Imaginaţi-vă că proasta asta mică nu poate să aibă copii. Ha-ha, nu poate! Gândeşte-te numai. (Pleacă)

BARON
(către Rita): Numai să nu-mi leşini aici.

IEPURE:
Măcar de n-ar ploua. În mă-sa.

HORVÁTH
(iritat. Se ţine de mâna cu Andrea): Ce porcărie mai e şi asta? Să întârzie preotul.

BARON
(încet): Şi tu nu mai bocii atâta.

IEPURE:
Cine n-ar urî noiembrie ăsta împuţit. N-am nici măcar o haină de iarnă. Pesemne că sunt deja bolnav.

HORVÁTH:
Spuneţi-mi măcar să nu înjur în cimitir.

IEPURE:
Ştiai Baron că Erika a fost reformată? N-am fost niciodată la o înmormântare reformată.

RITA:
Luterană... De altfel e totuna.

IEPURE:
De ce, care e diferenţa?

BARON
(încet): Taci odată, prost blestemat. Eşti într-un cimitir.

IEPURE:
De ce, nici măcar să-ntrebi nu mai ai voie?

RITA:
Diferenţa este că Erika a fost şvăboaică şi ăia nu sunt reformaţi, drăguţule. A vrut să se ducă în RFG, dar nu mai există RFG.

IEPURE:
A vrut să se tireze? Tu ştiai c-a fost nemţoaică, Baron?

ANDREA:
Poate şi-ar fi şi găsit de lucru.

RITA
(încet): A venit preotul. Cine nu se poartă omeneşte, îl scuip.

HORVÁTH:
Lui Edit i-a spus careva?

BARON
(rar cu voce adâncă): Cine să-i fi spus?

ANDREA:
S-au despărţit, nu ştiaţi?

RITA:
Uite un şerveţel.

ANDREA:
Mulţumesc. (Se uită toţi la ele pentru o clipă)

IEPURE:
Edit? Ce va ieşi şi din asta?

RITA:
Preotul ne face semn să mergem.

IEPURE
(se uită la cer, îşi ridică gulerul de la geaca lui de blugi): Curva asta de ploaie. (Ies)

RITA:
Măcar termin mai uşor cu mutatul.

ANDREA
(în picioare): De fapt... cred că ar trebui să-ţi cer scuze. (Pauză) Dacă ţi-aş povesti cum s-a-ntâmplat...

RITA:
Tu ai crezut pe bune că asta mă întristează?

ANDREA:
El a vrut. El mă iubeşte pe mine, să ştii. Nu pot să ţi-o spun mai finuţ. Am stat de vorbă de multe ori... la început n-a fost nimic, nu, doar... (Visătoare) a întârziat la fiecare rendez-vous, asta-i urât din partea lui, dar... pe mine mă iubeşte. Mi-a spus-o,- numai pe mine.

RITA
(tristă): Şi tu l-ai crezut?

ANDREA:
Eu pot să-l păstrez.

RITA:
Ai să vezi.

ANDREA:
Am nevoie şi eu de cineva.

RITA:
Toată lumea are.

ANDREA:
Atâtă vreme... n-am trăit nicicum.

RITA:
Vai, de ce te jenezi?

ANDREA
(izbucneşte în plâns): Dumnezeule, eu vreau copii, familie... De ce eşti aşa împuţită cu mine?

RITA:
Să fiu drăguţă cu tine?

ANDREA
(respiră greu, se uită într-un colţ): Ştiu, e o prostie... dar aşa de tare aş vrea ca toată lumea să mă iubească. Sunt obosită. A mers cumva totul pe lângă...

Să te ajut la cărat?

RITA
(dă din cap): Păi, Dumnezeu cu tine. Pe mine nu mă mai vedeţi.

VÂNZĂTOR:
La ce v-aţi gândit, domnule?

BARON:
M-am gândit la futut, dar arătaţi-mi un ceas frumos de aur.

VÂNZĂTOR:
Poftiţi. Sau acesta. Dar pot să vi-l recomand şi pe acesta.

BARON:
Pot să plătesc în dolari?

VÂNZĂTOR:
Desigur, vă rog.

BARON:
Poftiţi o mie. Sper c-aveţi să-mi daţi rest.

VÂNZĂTOR:
Dar omule, asta e o bucată de hârtie pe care scrie o sută de dolari!

BARON:
O, pardon. (Scrie) Încă un zero, aşa e perfect.

VÂNZĂTOR:
Ei, du-te naibii, băieţaşule.

BARON:
N-o schimbaţi? Dumneata eşti comandat doar de eul suprem, agentul statului...

VÂNZĂTOR:
Dispăreţi până nu chem poliţia.

BARON
(rânjeşte, se pune cu cotul pe tejgheaua de sticlă, se joacă cu ceasul): Sau ştiţi ceva? Nu vreţi pur şi simplu să mi-l faceţi cadou? (Faţa lui la douăzeci de centimetri de faţa vânzătorului) Ar fi frumos din partea dumitale. Cine ştie, poate altfel mă supăr...

HORVÁTH
(în faţa oglinzii cu fata în braţe): Vreau să fii o regină. Nu vreau o chestie obişnuită. Perechea încoronată...

HORVÁTH
(fredonează somnoros un cântec)

ANDREA
(din bucătărie): Ce-i asta?

HORVÁTH:
Ce?

ANDREA:
Ce fredonezi?

HORVÁTH:
Bob Dylan, cred.

ANDREA:
Nici nu ştiam că-ţi place...

HORVÁTH:
Eram încă la grădiniţă când a scris asta. Cum să-mi placă?

ANDREA:
Chiar, mai trăieşte? (Brusc) Ştii ce a fost săptămâna asta în rebus? Dacă ştiu să-i enumăr pe cei din Beatles...

HORVÁTH
(se plictiseşte. Mai ciupeşte odată chitara, apoi o pune jos şi se întinde pe spate. Se uită la Andrea) Nu ştiu de ce femeile sunt mai atrăgătoare atunci când fac muncă casnică? (Vrea să se ridice)

ANDREA
(râde): Lasă-mă acum. Vreau să termin treaba. (Aduce mâncarea)

HORVÁTH
(începe să mănânce, apoi scuipă mâncarea): Pfui, ce-i asta?

Când înveţi odată să găteşti? Am douăzeci şi cinci de ani, dar încă nu am întâlnit o fată care să gătească o supă ca lume... (Afurisit) Afară de Rita... ai putea să te-nscrii la ea la un curs. (Se duce la fereastra şi se holbează afară supărat)

ANDREA:
Tu eşti, Iepure? Intră...

IEPURE:
Te uiţi la mine aşa de ciudat, ce-i? L-aţi aşteptat pe George Bush, poate? Transmite că nu vine astăzi pentru că joacă şah în piaţă cu pensionarii. (Se aşează simţindu-se ca acasă) Iar apoi se duce la meci. Aşadar am venit eu.

ANDREA:
Sunt deja ca şi câinele lui Pavlov. Dacă sună cineva...

IEPURE:
Aşteptaţi pe cineva?

ANDREA:
Nu ... nici nu ştiu. Ştii, am rugat un agent să ne vadă, dar el vine abia deseară. Dacă vine.

IEPURE
(o studiază atent): Nu eşti tu gravidă?

ANDREA:
Nu, cum să fiu. Doar asta ne-ar mai lipsi. (Se roşeşte un pic) Nu, nu, crede-mă. Nici n-am avea ce să facem cu un copil acum.

IEPURE:
Dar eu vorbesc serios...

ANDREA:
Doar mi-aş da seama! Se pare că m-am îngrăşat un pic. Nesimţire că observi.

IEPURE:
Deci nu vine moştenitorul.

HORVÁTH:
Taci odată din gură, blestemul lui Dumnezeu ce eşti. Nu poţi să pălăvrăgeşti despre altceva? Apare şi vorbeşte prostii. Cum să fie gravidă dacă ia pastile? Şi oricum, ce aş face eu cu un copil?

IEPURE:
Vorbeşti de parcă ar fi o insultă. Taţii noştri la vârsta noastra deja...

HORVÁTH
(foarte iritat, sacadat): Îţi spun serios că n-am mai întâlnit idiot mai mare decât tine. Tocmai acum când am luat totul de la început... Andreuţa ştie foarte bine ce aş face eu dacă ea ar vrea să rămână gravidă. Ştie ea. Nici nu-i vorbă de aşa ceva, auzi tu, Iepure? Eu n-am să ajung într-un demisol să spăl scutece căcate... Vine prostul aici şi ne anunţă râzând că are o veste bună. Păi eu nu vreau asta, pricepi, drăguţule? Şi asta s-o înţeleagă toţi. Nu admit ca Andrea să nască într-un lighean.

ANDREA
(brusc, întunecat): Altceva nici n-o să avem vreodată.

HORVÁTH
(pe gânduri, într-o stare ciudată): Omul rămâne singur, vezi, Iepure? Şi Rita a vrut acelaşi lucru, numai că ea n-a reuşit pentru că n-am lăsat-o eu. Femeile vor să nască trei kile de carne roz ca apoi să te lase singur... Toată lumea e singură... (Cu un zâmbet întunecat) Numai pe guvern putem conta.

(Scormonindu-şi unghiile)
Poate ar trebui să mă fac politician. Egal, ăştia sunt lafel de exibiţionişti cu toţii. Să fiu deputat?

IEPURE
(mulţumit): Eu în orice caz am votat cu exibiţioniştii liberi-democraţi. Deşi sunt foarte simpatici şi comuniştii,- cantitatea mare de roşu pe ziduri a înfrumuseţat imaginea oraşului.

HORVÁTH:
Ştii care e problema ta, Iepure, tăticule? Că nu crezi în nimic.

IEPURE:
He-he, asta e adevărat. De aceea aş putea trăi şi fără aer.

HORVÁTH:
Să vedem! (Apasă capul băiatului în jos, se luptă râzând. Face o grimasă) Mama mă-sii de viaţă! Totuşi mi s-a făcut foame. (Pauză) Ar trebui să mă însor. Da, cu siguranţă... Dar femeile îmi examinează linia vieţii încă de când mă prezint. Dubios...

IEPURE:
Linia vieţii tale îţi atârnă de pe mâna, nu-i greu de urmărit. La tine linia vieţii este pur şi simplu obscenă, incestuoasă. Ai să trăieşti până la o sută cincizeci de ani, porcule. Cât de tare te invidiez!

HORVÁTH
(neatent): Întrebarea este, la ce bun totul?

IEPURE
(neatent): Când am ajuns printre voi, doar pe tine te imitam. Dar de ce căcatul meu mi-a fost toată treaba asta atât de importantă? Căcatul ăsta minuscul de balet? Şi fiecăruia dintre noi? Fireşte că tu ai zice acum că iar vorbesc doar...

HORVÁTH
(neatent): Numai aia te justifică... dacă ai făcut ceva. Doar succesul te justifică. Eu am să ajung cineva... Vrei să-ţi torn şi ţie?

IEPURE:
Iartă-mă, n-am fost atent.

ANDREA
(intră. Vede că se pregătesc să bea): Nu vreţi să ieşiţi undeva la o bere? Adevărul este că mi-e un pic rău. (Zâmbeşte)

HORVÁTH
(asta îl irită enorm): Îi e rău Andreuţei, iată... nu tare, doar un pic... Ea face totul doar aşa, câte un pic, finuţ (I se strânge faţa într-o grimasă) elegant... Aşa-i? Corect, bravo! Numai cu atenţie! De ce să ne implicăm, nu-i aşa? Te implor, numai fără efort! Pentru ăla este făcuta specia de jos... Aşa ţi-ai petrecut toata viaţa. Omul care nu s-a chinuit niciodată ca un câine, nici nu merită să... Chiar, ce ai putea păţi? Mămica te alintă, tăticul te alintă, şi iubirile alea minunate, pudrate roz, date cu talc de bebeluş... Fiecare şi-ar vârsa şi sângele doar ca s-o vadă pe Andreuţa zâmbind. (Râde) Să-mi tai venele ca să te distrez, dragostea mea? Ai accepta-o măcar ca pe un cadou obişnuit? Vai, ce onoare pe capul meu. Sper ca odată... să te văd ca pe un om obişnuit... să n-ai chef nici să te trezeşti dimineaţa... Zâmbetul ăsta şi scâncetele tale de dis-de-dimineţă... îl scot pe om din sărite... (Printre dinţi) vreau... să te văd... chinuindu-te.

ANDREA:
De ce vorbeşti aşa?

HORVÁTH:
Andreuţa s-a făcut în sfârşit palidă. Andreuţa simte ceva în sfârşit. S-a mişcat ceva în marele întuneric. Măcar de m-ai urî din când în când. De ce eşti atât de îndrăgostită de mine?

ANDREA:
Eu aştept doar... ca odată... să te-ndrăgosteşti şi tu de mine. (Ţipă) Ca să mă pot răzbuna, porcule. Uneori... uneori aş vrea să-mi şterg picioarele de tine. Uneori...

HORVÁTH:
Mai departe! Bravo! Bravo! Până şi cea mai leneşă inimă din lume este în stare să bată... cine ar fi crezut!

ANDREA:
Mă omori... de tot. Nimic altceva... nimic altceva n-aştept de luni de zile decât să te îndrăgosteşti de mine ca lumea. Aşa aş fi vrut să am grijă de tine.

HORVÁTH:
Iar se pregăteşte să plângă.

ANDREA:
Înţelege că nu vreau să te părăsesc.

HORVÁTH:
Şi dacă... mi-aş mărturisi dragostea? (Tac) Nici atunci? Chiar, ce va fi atunci? Ha-ha, ce va fi?

ANDREA:
Nu mă simt bine...

HORVÁTH:
Pentru că nu mănânci. De ce nu mănânci? (Urlă) De ce nu mănânci? Cine ţi-a dat voie să nu mănânci? (Cu dragoste) Andreuţa, te implor, te iubesc, numai să mănânci, mănânca din asta... e bună... să-ţi cer mâna? Să te cer în căsătorie?... Te cer de nevastă, doar asta aşteptai... numai să mănânci întâi... şuncă prăjită în ulei. Mie mi-ai pregătit-o ca o nevastă adevărată... cât de mult te iubesc! Îmi vei fi o soţioară bună, nu-i aşa dragoste? Fi numai liniştită, doar totul există pentru comfortul tău.

ANDREA
(fără putere): Îmi este foarte rău.

HORVÁTH:
Comod să fie numai, sau asta nu-ţi mai place? Nu mănânci de zile întregi, vegetariana mea mică, nu-ţi place oare? Doar mângâierile de dragoste-ţi plac. Din ele ai mânca cu kilele... (Doar acum se vede un pic că râde) Nu-i place Andreuţei, nu e pe gustul ei, mâncare grea. Şi viaţa e grea! Iar asta-i doar şuncă, nu ţi-e poftă?

(Şopteşte tandru)
Pernă moale de puf, asta ne este viaţa, mămica ne mângâie şi ne creşte. Cât de mult te iubeşte! Cât de mult te iubeşte toată lumea! Andreuţa, zâna drăgălaşă, cine n-ar iubi-o? Ea îi îndrăgeşte pe toţi, viaţa e un zâmbet, nenea e drăguţ, tanti e drăguţă, primim totul, şi Andreuţa încet înghite totul...

IEPURE
(între timp): Cum plânge... Mi se rupe sufletul. Tu chiar n-ai remarcat că-i gravidă?

HORVÁTH
(rece): Ce treabă ai tu cu asta? (Către Andrea care tocmai intră) Am zis că poţi conta pe voia mea bună dacă mănânci, nu dacă dai afară.

JUTKA
(veselă): Dacă omul bea destul de mult, uită totul, ce caritate! De ce nu mi s-a spus asta din timp? Există tot felul de metode, eu aş putea fi deja profesor în asta, fiicei mele, dacă va exista, am să-i povestesc neapărat, să nu dureze atât de mult până când va învăţa singură totul. Dimineaţa te trezeşti nenorocit, te uiţi în oglindă. Ce te încarcă? (Bea) Veselie îmi curge prin vene, veselie arsă de alcool. Da, veselia este de ars pe foc.

BARON
(caută într-un caieţel): Nu ştii dacă Edit Kass are telefon?

JUTKA:
Telefon? Oare de ce am uitat să-ţi spun, te-a căutat mama ta la telefon... va fi aici imediat, cred. A zis că sare pe mătură şi zboară încoace, poate mai face o tură, două pe la prietenele ei şi le invită aici la ceai. Cerul... va fi plin de ele, ne putem aştepta s-ajungă dinspre est împreună cu norii de zăpadă de noiembrie... Dumnezeule mare, ce-mi place de ele! Mama ta îmi este cea mai bună prietenă, discutăm cum să-l împachetez în scutece pe băieţelul ei... porcul ăsta ordinar. Cum am ajuns eu aici? (Izbucneşte în plâns)

BARON:
Ei, l-am găsit.

JUTKA
(îşi aruncă părul în spate): Şi ce-i dacă sunt beată? Nemernicule, cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti pe tonul ăsta? (Vrea să arunce în el cu o sticlă)

BARON
(se uită la ea atent): Număr cum îţi crapă neuronii unul după altul.

JUTKA
(nu e atentă): Eu sunt a naibii de talentată. Pot să devin încă orice! M-au văzut mai mulţi agenţi.

BARON:
Sună la numărul ăsta.

JUTKA
(dă din cap beată): Cum am ajuns eu aici?

BARON:
Lasă-mă pe mine mai bine.

JUTKA
(speriată): Am douăzeci de ani deja. În curând douăzeci şi unu. Numai că... (Nu continuă)

BARON:
Edit Kass. Vorbeşte.

JUTKA:
Ce?

BARON:
Vei fi foarte amabilă cu ea, ne-am înţeles? O inviţi aici. Spui că eşti singură. Că m-ai dat afară.

JUTKA:
Eşti dat afară.

BARON
(printre dinţi): Vorbeşte naibii odată!

JUTKA:
Edit? Ciao. Bine. Îl dau afară pe prostul ăsta mic. Pe cine? (Către Baron) Cum te cheamă pe tine? Pe Baron.

BARON:
Eşti singură. Te simţi foarte singură.

JUTKA
(izbucneşte în plâns): Edit dragă, am rămas atât de singură. Se cacă deja toţi pe mine. Câţi agenţi m-au văzut, nici unu nu mă vrea. Ce va fi cu mine?

BARON:
Bine, te descurci de minune.

JUTKA
(plânge în hohote): De ce n-am eu pe nimeni? Cu Erika m-am înţeles bine... dar m-a părăsit şi ea.

BARON:
S-o inviţi aici.

JUTKA:
M-a crescut mătuşa mea. Mă ura pentru că ea e urâtă şi bătrână. (Plânge în hohote) Maică-mea adevărată... (Abia se înţelege)

BARON:
S-o chemi aici, proasto!

JUTKA:
... a murit de cancer uterin.

BARON
(odată cu ea): Ajunge, nenorocito, prea mult îţi plîngi de milă. Spune-i c-o aştepţi.

JUTKA
(se trezeşte): Te aştept. (Pune receptorul jos. Abia desluşibil) Mi s-a spus că se întoarce. Aveam trei ani.

BARON:
Cât eşti tu de proastă. Omul n-are amintiri înainte de patru ani. Şi să nu mai bei. (Iese)

JUTKA
(îşi aprinde o ţigară): Dar cum putea să se întoarcă? Doar dacă nu... (Suflă fumul şi se uită la el. Singură) Fireşte că omul nu poate face nimic. Probabil că sunt foarte puţine lucruri de valoare adevărată în lume. Dar care ar putea fi alea? Toată viaţa trece cu căutarea lor. (Suflă fumul) Cine ne-a pus să jurăm că n-o să mai avem niciodată vreun cuvânt frumos unul pentru celălalt? Caut cu lumânarea cum aş putea să te chinui şi tu lafel. Micuţule Baron, greşeşte doar şi eu te muşc că să urli. De câte ori ne-am înşelat deja unul pe celălalt şi nu suntem împreaună decât de... de când?

EDIT
(intră): Scuze, uşa era deschisă.

JUTKA
(nu se uită la ea): Aşa de repede? Ai fost foarte rapidă.

EDIT:
La urma urmei suntem ca şi vecini... Eu i-am spus prietenului tău atunci că apartamentul ăsta este de închiriat ieftin, nu ţi-a spus? E frumos aici la tine... adică la voi. (Linişte) Fireşte că-i îngrozitor de scump pentru voi, mă gândesc. (Linişte) E vreo problemă? Ai fost aşa de ciudată la telefon... Săraca mea micuţă, cât eşti tu de ciufulită! Doar nu eşti bolnavă?

JUTKA
(nepăsător): Nu, sunt beată. (Schiţează un zâmbet pentru că Edit, abia vizibil, se retrage)

EDIT
(nehotărâtă): Să pun de-o cafea?

JUTKA
(dă din umeri): Eu nu beau aşa ceva.

EDIT:
Eşti udă leoarcă.

JUTKA:
Cum naiba se face ca oamenilor de odinioară nu li se făcea frică atunci când începea să se-ntunece?

EDIT:
Cât eşti de răguşită. Eşti totuşi bolnavă.

JUTKA
(nepăsător): Trebuie să te fi grăbit tare dac-ai ajuns aşa de repede.

EDIT:
M-am grăbit tare. Am simţit eu că e ceva în neregulă.

JUTKA:
Ai oglindă la tine în casă? Una mare. Cum nu-i nimeni interesat de ce vede când se uită în ea? Şi aici este o oglindă din asta.

EDIT:
Fetiţa mea... (O mângâie pe păr)

JUTKA:
Zici că e frumos apartamentul? Nici măcar mobila nu este a noastră, lauzi lucrurile altora.

EDIT:
Aşa-i că-mi spui totul? Aşa-i că ai încredere în mine?

JUTKA:
Doar oglinda asta a dracului de mare!

EDIT:
Ar trebui să dormi, ar trebui să te odihneşti... păi, cine altcineva te-ar putea îngriji?

JUTKA:
Ar trebui s-o sparg.

EDIT:
De când ştiam eu asta! Demult-demult.

JUTKA:
Totuşi... Omul se sperie doar când se uită în ea. Sau se urăşte singur.

EDIT:
Totul e aşa de murdar aici... câte sticle. Oribil!

JUTKA
(în oglindă): Să fiu oare atât de beată? Nu cumva visez toate astea? (Râde) Eu fac toate astea şi tot ce urmează acum? Eu? (Îşi trage pleoapele) Nu, eu sunt trează.

EDIT:
În cadă cu tine, fetiţo! Ar trebui să dormi după-aceea.

JUTKA:
La naiba cu-mbăiatul. Am obosit de moarte de toate astea. (Linguşitor) Să mergem la tine... Urăsc locul ăsta...

BARON
(jefuind apartamentul): Ştiam că ştioarfa asta are multe bijuterii... A divulgat până şi unde-şi ţine banii. Proasta! Proasta! Să ţii atâta cash în casă după o ială nenorocită. Merită orice pedeapsă... (Se odihneşte, îşi aprinde o ţigară) Să vedem ce fumează homista asta! Căcat fumează. Uşoară ca aripa unui fluture şi scumpă ca otrava. Şi e şi dulce, pfui! (Fumează cu plăcere) Ce de căcat! Să vedem şi ce bea lesbi asta,! Bea pişat... Măcar băutura să-i fie dulce dacă viaţa-i e amară. Ei, asta chiar nu pot s-o beau. (O bea) Dac-aş putea s-aprind lumina... Bine că reclama asta de neon e tocmai aici. Doar n-am să mă-nţep în coaie cu ranga. Şi mâine la spital: "Iertaţi-mă, doamnă doctor, eu m-am înţepat în coaie cu ranga". (Munceşte. Se pune pup, ţigara-i în colţul gurii.) Sigur că sunt doar aşa, un hoţuleţ de căcat? (Se scarpină-n cap, zornăie un lanţişor în mâna) Păi, cine mi-a spus... că nu sunt eu mai mult de atât. Păi, oare sunt eu mai mult de atât? Hm? (Stă pe gânduri. Munceşte)

EDIT
(voce): Pe-aici, pe-aici... Lasă-ţi pantofii în baie... ai acolo prosop şi tot. Pe-aici.

JUTKA
(voce): N-ar fi mai bine dacă totuşi...

BARON:
În pizda mă-sii ce bine c-am închis uşa la loc. (Se ascunde după perdea cu tot cu pradă. În mână are cuţitul cu care a deschis uşa)

JUTKA
(intră): Ei, ce este? Nu primesc şi eu? (Edit toarnă) De ce-ţi tremură mâna?

EDIT:
Doar un pic. Sunt obosită.

JUTKA:
Şi de ce ţi se taie vocea?

EDIT:
Pentru că mă doare... gâtul.

JUTKA:
Şi de ce eşti palidă?

EDIT:
E din cauza neonului.

JUTKA:
Şi de ce te uiţi aşa la mine?

EDIT:
Ce cald e aici! (Face un pas către perdea)

BARON
(mormăie ca pe o rugăciune): Trage-o doar şi ai murit. Păi trage-o, ce aştepţi, trage-o.

EDIT:
Nici nu ştiu ce să-ţi spun acum.

BARON
(încercând să o sugestioneze): Trage-o. Trage-o.

JUTKA:
Nimic.

EDIT:
Eu n-am mai fost într-o asemenea situaţie. (Se îndepărtează de la perdea)

JUTKA:
Nu cred.

EDIT:
Ce nu crezi?

JUTKA:
De ce minţi?

EDIT
(tremură): Cum îndrăzneşti tu să-mi spui aşa ceva?

JUTKA:
Tu de ce îi minţi pe toţi?

EDIT:
Nu ştii ce vorbeşti. (Se apropie de perdea) Ai febră.

BARON:
Trage-o. Trage-o odată. Sunt aici.

JUTKA:
Iar tu eşti lesbi.

EDIT
(ţipă): Ajunge! Ajunge!

BARON
(şopteşte): Te-aştept, îngeraşul meu. Te-aştept, draga mea. Te-aştept aici.

EDIT
(plânge în hohote): Nu suport! Nu înţelegi că nu suport? De ce sunteţi cu toţii aşa?

JUTKA:
Cum?

BARON:
Păi, ce valorează viaţa ta? Apucă marginea perdelei. Apuc-o. Aşa. Şi acum trage-o!

EDIT:
Urâcioşi. Nepăsători. Nu vă gândiţi la nimic, nu vreţi nimic. N-aveţi nimic în voi. (Pleacă de lângă perdea, o mângâie pe fata)

JUTKA
(izbucneşte): Ia mâna ta murdară de pe mine, gunoiule! Te urâsc, mi-e scârbă de tine. Urâsc totul atât de mult încât cel mai degrabă aş muri. Din cauza voastră! Împuţiţilor...

EDIT
(ţipă): Ajunge!! (Vrea să deschidă brusc fereastra pentru aer. Trage perdeaua)

BARON
(zâmbeşte): Bine-ai venit. (O împunge cu ură oarbă)

JUTKA
(o loveşte cu ranga, fără de sine, abia observându-l pe Baron): Crăpi! De-ai crăpa odată! Totul e din cauza ta. Diavol! Sunteţi toţi nişte diavoli. Toţi-toţi-toţi.

BARON:
Cum încape atâta sânge într-un singur om? Cât, cât...

JUTKA:
O omor, o omor. Am omorât-o deja destul?

BARON:
Tu eşti bolnavă! Hai de-aici... valea.

JUTKA:
Nu!!!

HORVÁTH
(gesticulează nebuneşte. Ţipă, este nemulţumit): A fost jalnic, jalnic! Nu trebuie mângâiaţi (Plesneşte cu mâna) ci înnebuniţi! Offenbach este o curte nebună de găini, cocoşii clipesc acolo jos cu creierii smintiţi. (Către Jutka) Nu patinăm, inimioara mea, ci zburăm. Zburăm!

HORVÁTH
(gâfâie): Can-canul este furtuna corpului... norii s-au adunat deja sus, aerul s-a răcit, copacii s-au îndoit... trebuie să mă înfiorez! (Se opreşte)

Bine, pauză. A venit cineva. (Urlă) La naiba! Nu se mişcă nici una dintre voi să deschidă?

ANDREA
(rece): Aşa? Eu aşa nu mă duc. Tu ai vrut să exersăm în costume.

IMPRESARUL
(intră ca la el acasă): Frumoaselor doamnele, vă sărut mânuţele. (Către Horváth care reintră în spatele lui) Cum stăm cu producţia, domnule artist? Văd că nu vă economisiţi energia...

HORVÁTH
(enervat): "Producţia" este gata. Sper că aţi şi vândut-o deja.

IMPRESARUL:
Cum să nu, cum să nu. Adică să fiu mai exact, în mai multe locuri s-au arătat foarte interesaţi de ea. (Ironic) O să-mi merit procentul.

RITA
(nu se priveşte ochi în ochi cu Horváth până la sfârşitul actului): Eu am plecat, mă gândesc că-i gata pentru azi. Jutka, nu vii?

JUTKA
(către Horváth): Uită-te ce pot să fac! (Îşi aruncă piciorul în sus, face un şpagat aproape în aer)

IMPRESARUL:
Domnule Horváth, ştiţi că vă invidiez? Aveţi un întreg harem.

HORVÁTH:
Bună poantă. Pun de-o cafea înainte de a mi se sparge capul. (Se uită înapoi din uşa) Dar aşezaţi-vă odată!

IMPRESARUL:
Păi, Andrea dragă? Toţi ne-au lăsat... Puteţi chiar să vorbiţi confidenţial cu impresarul dumneavoastră.

ANDREA:
Lasă-mă odată în pace.

IMPRESARUL:
Doamnă artistă, o să vi se răcească fundul ăla frumos, lăsaţi-mă să vă ridic. Dacă îmi faceţi onoarea...

ANDREA:
Jur că sunt obositoare încercările tale permanente.

IMPRESARUL
(cu voce scăzută): Vorbeşti de parc-ai fi renunţat de tot la viaţă. Crezi că te cred? Eşti goală, capul tău e gol, numai bebeluşul tău se învârte în el! De ce te-ai combinat cu căcatul ăsta arivist? Crezi că o să ajungă undeva? (Printre dinţi) Nu. Să afli odată că nu! O să crăpaţi într-un bârlog de mahala dacă rămâneţi împreună. Este bun numărul vostru, nu zic că nu-i, şi toate celelalte... O să vă fac rost de un coregraf super. Dacă maestrul e bun şi fetele sunt bune... Simt mirosul succesului precum un arab simte mirosul furtunii de nisip. Mă aplec, gust nisipul, îl am pe limba... şi simt.

ANDREA
(se uită la el cu ochii larg deschişi): Se învârte bebeluşul meu în mine? Cât de tare mi l-aş fi dorit! Sfântă Fecioară, de ce mă chinui atât? (Lacrimile curg pe faţa ei machiată) Copilul meu... N-am să mai fiu inocentă niciodată. Viaţă murdară, ce frumoasă păreai să fii. (Din şezut loveşte cu piciorul în aer, bolboroseşte) Spume, dantele, naşterea lui Venus... vezi? Mă simt de parcă aş avea febră, (Se uită în ochii imaginii ei din oglinda) sunt vinovată... n-o să mai pot rămâne gravidă.

IMPRESARUL:
Doctorul a zis asta?

ANDREA:
Nu, din contră. (Cu spaimă adâncă) Dar eu... ştiu.

IMPRESARUL
(sincer): Ai nişte picioare superbe.

ANDREA:
Ei, dar nu e totuna? (Îl sărută lung)

IMPRESARUL
(retragându-se): Eşti o fată ciudată. Nu vreau să...

ANDREA
(se dezechilibrează când Impresarul pleacă de lângă ea): Nu vrei să ce?

IMPRESARUL:
Eşti ciudată. Nu vreau să ne prindă copilul ăsta. (Nu imediat) Chiar mă sperii... de parcă ai avea febră. Ba îţi trebuie, ba nu... Trec şi mâine. (Iese)

ANDREA
(epuizată până la moarte, abia poate vorbi): Nu admit... înţelege că nu admit să... mă laşi încă o dată singură cu omul acesta. Te rog...

HORVÁTH
(inocent): De ce, doar nu s-a întâmplat ceva?

ANDREA:
Vrei să mă vinzi... vrei să ne vinzi pe toate, toată trupa. (Respiră chinuită) Crezi că nu m-am prins de ce ţi-a trebuit tocmai acum cafeaua aia împuţită? (Plânge în hohote) Eşti josnic... Criminalule.

HORVÁTH
(şopteşte): Mă urâşti, este?

ANDREA:
Odată ai zis: viaţa e atât de tristă ca un bar de striptease de mahala unde femeilor bătrâne le este frică pentru că nimeni nu mai e interesat de ele... Pe copilul meu, pe mine... ne vinzi. Un striptease jalnic unde femeile sunt urâte... tu faci să fie viaţa aşa. Müller a râs doar de tine... Te urâsc.

HORVÁTH
(i se schimonoseşte faţa): Nici-o problemă, nici-o problemă, dragostea mea, important e că vă lăsaţi vânduţi. (Se întoarce, iese)

ANDREA
(i s-a uscat gâtul, şopteşte): Spune-mi, unde am ajuns?

RITA
(îşi aprinde o ţigară, se aşează): E jalnic că sunt aici, nu-i aşa? (Suflă nori de fum, se uită la ei dezinteresată) Sincer vorbind, mă umilesc profund. (Îi zâmbeşte) Aşa e? Mă uit cum te zbaţi şi mi-aduc aminte de lunile de odinioară, de anii de odinioară, de anii mei.

ANDREA:
De ce eşti aici? De ce eşti aici?

RITA:
Lucrurile sunt mereu aceleaşi. Totul se repetă. Totul lafel. Nimic nu se va schimba niciodată, lucrurile domnesc, nu noi. Nu ştiai? Îl cerţi pe Feri să se bărbierească în zilele de spectacol... înainte îl certam eu. El te chinuie, eşti o veveriţă într-o roată, înainte eram eu. De ce suportăm cu toţii, cine ştie?

ANDREA:
Într-o zi... o să-l las. Vă las pe toţi, totul. Într-o zi voi fi departe de-aici. Mă mărit... cu un străin. Cum o să-l cheme? Nicicum. N-o să-i aflu numele niciodată. O să-mi zică: n-ai să mă mai vezi niciodată dacă încerci să afli ceva despre mine. O să fie un străin, complet străin.

RITA
(râde): Niciuna dintre noi n-o să se mărite.

ANDREA:
Primesc oferte în fiecare zi. Şi tu lafel. Pe hârtiuţe mici, rupte. Băieţi de şaişpe ani se uită la mine, arabi bogaţi şi vienezi, la fiecare spectacol.

RITA:
Vei rămâne singură când soseşte vremea. (Se uită la ea) Doar Erika, doar ea... A înnebunit pe cineva într-atât încât s-o ia cu el. (se-nfioară)

ANDREA
(superstiţios): Pe dracu.

HORVÁTH
(se întoarce, în spatele lui Jutka se sprijină de tocul uşii): Doamnele mele frumoase, ia te uite! După cursul de dans, curs de bune maniere. Lecţia de astăzi?

ANDREA:
Furtuna corpului, domnule. Norii s-au adunat deja sus şi aerul se răceşte, de parc-aş tremura.

HORVÁTH
(se pune pup lângă fată): A trecut o jumătate de an deja de când am rămas patru. Cred că numai nevoia ne mai ţine împreună, dar poate că mai mult. (Trage din ţigara lui Rita lăsată acolo) Baron aşteaptă amnistia sau judecata de apoi. Şi Iepure? A dispărut, s-a evaporat, n-o să se mai întoarcă niciodată. Şi noi toţi? Ce carieră! Mă simt ca un episcop păcătos care dă nemurirea pe bani.

ANDREA:
Voi aţi fost preferaţii lui Müller...

HORVÁTH
(rânjeşte amar): Noi am fost preferaţii lui Müller...

ANDREA
(se uită la el îndelung): Nu ţi se pare că am fost atât de fericiţi?

Oraş cu oraş, cluburi mici şi hale mari. Dacă mă gândesc la asta mă simt de parcă aş fi lovită în faţă... mă răsfaţă trecutul nostru... şi mă tulbură. (Se bâlbâie) Sau păţesc ca Erika... Ce fel de diavol i-a făcut asta? Măcar dacă ar fi ucis-o doar... Nici n-o să-l prindă vreodată. Jutka n-a avut curaj să se ducă la ea deşi îi era cea mai bună prietenă, aşa că am identificat-o eu. De câte ori am visat cu ea! (În şezut se ghemuieşte ca un embrion)

HORVÁTH:
Tot mai ai crampe?

ANDREA:
De ce te interesează asta pe tine? Niciodată nu te-a interesat... ai zis să-mi rezolv singură problemele. Ai râs de mine, ai zis că sunt demnă de milă, demnă de milă... (Şopteşte) tu nu suporţi pe nimeni care nu este perfect.

HORVÁTH:
Nu-i adevărat, nici eu nu sunt perfect. Nimeni nu este. Dar cred că suntem obligaţi fiecare să tindem către perfecţiune. (O clipă de enervare) Fireşte că tu nu înţelegi asta. Pentru tine cuvintele astea înseamnă altceava... mai precis nimic. Nimic din ce ar putea avea sens. Sunteţi crispaţi, vă e frică. Poţi să te temi tot timpul, toată viaţa... Trebuie să învingi toate astea, să tai toate firele ce te-ar putea trage înapoi, să găseşti modalitatea de a învinge.

ANDREA:
Tu vorbeşti despre copilul meu.

HORVÁTH
(calm): Nu te fă de râs. Cum să vorbesc despre el. Nici măcar nu înţelegi despre ce vorbesc.

ANDREA:
Cât eşti de neînţelegător. Neînţelegător că... Nu vezi nimic din ce e cu adevărat important.

HORVÁTH:
Eşti extenuată. Ce e cu adevărat important...? Tu eşti într-adevăr importantă pentru mine şi... văd cum te scufunzi în mlaştina asta. Ce milă ţi-e de tine! (Tandru) Nu e voie să ne fie atât de milă de noi înşine. Nu ştiai, Andreuţa? Trecutul e o chestie jalnică. Trecutul nici nu există. Nu te gândi la el.

ANDREA:
Prostule. (I se uită în ochi) Uneori te urăsc într-adevăr.

HORVÁTH
(fumează îngândurat): Unde se duce drumul tău, Andreuţa?

ANDREA:
Şi al tău?

JUTKA:
De-aş şti ce te ţine aici...

RITA:
Asta-i simplu: munca. Nu mai simt nimic pentru nici unul dintre ei,- fiecare cu problema lui. (Ezită) Ştii, pe Andrea o şi compătimesc.

JUTKA:
Am fost foarte surprinsă că te-ai întors.

RITA:
Ţi-a picat faţa, ţin minte.

JUTKA:
S-a deschis uşa şi erai pur şi simplu acolo. Am crezut că va fi circ. Nu-mi place aşa ceva.

RITA:
Ce să fac, trebuie să muncesc ceva. (Încet, peste mult timp) S-a deschis uşa şi eram pur şi simplu acolo. Dac-ai ştii cum îmi bătea inima.

ANDREA:
La ele te uiţi pe geam, nu-i aşa? Le aud vocile. Problema e că mă minţi. Te sprijini cu coatele pe pervaz, fumezi şi minţi, - nimeni nu ştie ce e în capul tău. Fireşte că acum ştiu deja... că nu am însemnat nimic pentru tine. Dar cred că nimeni. Era o vreme când mă chinuiam să ghicesc la ce te gândeşti. La ce sau la cine...

HORVÁTH:
O, asta mă emoţionează. Continuă, poate mă şi îndrăgostesc de tine. Dar ai grijă să nu mă plictiseşti. Plângi, dulceaţă? (Andrea îşi caută în poşetă) Plânge oare? În lumina asta este chiar plăcută. Dar viaţa?! Asta-i altă poveste, draga mea. Ce am putea să ne mai spunem?

ANDREA
(încet): Aşa-i că... s-a sfârşit? (Îl prinde de mână fără să se uite la el) Mi-am dat seama de asta de la chiuretaj încoace. Apartamentul ăsta împuţit a omorât totul în mine ca şi anul ăsta împuţit. (Se uită în oglindă) Ce s-a schimbat? Nu înţeleg, nu înţeleg. Am vrut să fiu nevasta ta, să am grijă de tine... prima dată când am vrut să am grijă de cineva în viaţa mea. De câte ori mi-am sunat mama înainte de a veni tu acasă, ca să-mi vorbească şi mie cineva frumos în ziua aia. Sau uneori doar pentru sfaturi, cum să gătesc. (Gest nerăbdător) Fireşte că nu mă pricepeam la nimic. Dar asta pe tine nu te-a deranjat, doar pe mine. Şi uneori... erai aşa cu mine... (Gest de neînţelegere) Ce an împuţit a fost. Nici nu ştiu de ce am făcut totul.

Uneori mă-ntreb dacă n-ar trebui, poate, să reluăm totul de la capăt. Cu totul altfel.

IEPURE:
E vreo problemă că te-am aşteptat?

RITA
(râde): Cum să fie. Nu te-am văzut de mult. Ai avut treabă pe aici?

IEPURE:
Am auzit că trupa e din nou împreună (Jenat) m-am gândit să vă văd.

RITA:
De mult n-ai mai fost pe la noi. Între timp ne-am luat adio de la balet. Horváth experimentează mai nou can-canul.

IEPURE:
Va ieşi ceva?

RITA
(după o clipă de ezitare): Cum să nu.

IEPURE:
Şi cum e?

RITA:
Să dansez din nou? (Zâmbeşte drăguţ) Super.

IEPURE
(brusc): Ştii la ce m-am gândit? Să mergem la Luna Park. La urma urmei e aproape, la o aruncătură de băţ.

RITA:
Nu, n-am chef. Sunt obosită.

IEPURE
(o trage de mâna): Te rog...

Zgomot îndepărtat. Cei doi mănâncă hot-dog

IEPURE:
Cum a fost?

RITA:
Montagne rousse-ul? Divin. Mi s-a întors divin stomacul.

IEPURE:
Hot dog-ul face bine. (Mănâncă) Aşa de bine mă simt aici. Dac-ai ştii cât e de căcat la servici! Nici nu ştiai că lucrezi, nu-i aşa? Totul se termină odată, fireşte. (Pauză) Şeful meu e idiot ca un cur. Mă termină, vorbesc serios. Scrie "fereastra" cu doi "k". Cred că are trei clase în total. (Stă pe gânduri) Nu, mai degrabă doar două, ca un tren personal. Într-o dimineaţă a venit la lucru cu faţa zgâriată... fireşte că mi-am dat imediat seama că incercase să mănânce cu cuţitul şi furculiţa. (Se murdăreşte cu mâncarea)

RITA
(râde de el. Iepure face o faţă nenorocită, Rita încearcă să-i cureţe hainele): Iepuraş, pe cuvântul meu că mi-era dor de tâmpeniile tale. Eşti plin de muştar.

IEPURE:
Deşi eu am cerut ketchup...

RITA
(râde, se sprijină de Iepure, râsul ei se transformă în tusă): M-am înecat cu hot dog-ul ăsta împuţit.

IEPURE
(se uită la ea suspicios): Montagne rousse-ul... Am avut un prieten care, când a fost mic, s-a lovit la cap. De dulap. I s-a fisurat craniul. O fisură subţire ca un fir de păr, aşa încât nimeni n-a observat-o. Apoi... peste ani buni s-a urcat în trenuleţ, şi când a coborât... a început să tuşească îngrozitor. A tuşit într-un hal că eu am ştiut imediat că totul s-a terminat. S-a terminat.

RITA:
Sfântă Fecioară! Şi ce s-a întâmplat cu el?

IEPURE
(se încurcă): Asta nu de aia am povestit pentru că întâmplător a scăpat. Poate că nici tu n-ai să păţeşti nimic! Vorbesc serios, se poate!

RITA:
Sfântă Fecioară! Simt că mi se redeschide fisura.

IEPURE:
Aşa-i? Aşa-i? Am zis eu. Aici în spate... nu, în faţă pe frunte. Asta e mai bine. Există speranţă.

RITA:
Există? Dar nu glumeşti? Pe bune?

IEPURE:
Există, jur. Lasă-mă să văd. La noi pe palier locuia un medic, aşa că eu mă pricep. (O ia în braţe)

RITA:
Deci scap. Doamne ajută. (Îl ia încet de mână şi îi întoarce braţul) Interesant, mă simt destul de bine deja. Tu nu? De ce, care e problema?

IEPURE
(geme): Mi-e teamă că în starea ta asemenea performanţe îţi fac rău. Probabil că o să ai dureri...

RITA:
Interesant. Nu simt nici-o (Îi mai întoarce braţul) durere.

IEPURE
(geme): Doamnă, am ajuns în ghearele unei femei brutale. Dacă vedeţi o cabină telefonică, vă rog să anunţaţi poliţia.

FEMEIA
(dispreţuitor): Voi, tinerii, credeţi că se poate orice. (Pleacă)

IEPURE
(soarbe cu zgomot. Învârte cutia de cola):Împuţitele astea or să ne supravieţuiască. (Arucă furios cutia) Pizda mă-sii de viaţa! N-am devenit un om de succes, ce să fac? Toţii reuşesc cumva. Îmi crapă obrazul. Lucrul cel mai de succes în lume este succesul. Am să sparg banca la ruletă. Cumpăr arhipelagul Hawaii. Sau mă fac medic. Ăia-s bogaţi.

RITA:
Dar sunt sculaţi noaptea.

IEPURE:
Mă fac chirurg plastician. Femeile nu obişnuiesc să vină noaptea cu salvarea ca să-şi umfle sânii. (Pe gânduri) Deşi cine ştie.

RITA:
Cred că noi trei o să reuşim. Poate că ar trebui să plec de acolo. Ar trebui să plec de acolo. Dar unde?

IEPURE:
Te amăgeşti doar. Dar ai dreptate. Cine n-ar face lafel?

RITA
(tristă): Ce pricepi tu din toate astea, Iepure?

IEPURE:
Cei trei porumbei, vezi? Pe balustradă. Se uită la hot dog-ul meu (Îl acoperă) Ştiţi când.

RITA:
Poate că ai dreptate. Poate că ar trebui s-o şterg. Toţi mă plictisesc. Doamne, cât de tare mă plictisesc. Ce căcat împuţit. (Se sprijină cu spatele de bancă)

IEPURE:
Se uită... se uită la mine. Sunt deja patru. (Neliniştit) Spune-mi, ai văzut Păsările? Hitchcock.

RITA:
Să pleci de tot. Acolo unde se duc norii ăia. Nu contează unde.

IEPURE:
Mă simt mizerabil. Fii atentă... să le dăm hot dog-urile noastre de bună voie şi să fugim.

RITA:
Am să sfârşesc rău.

IEPURE:
Phu, au plecat. Ce zici?

RITA:
Nimic. N-are importanţă.

IEPURE
(o ia în braţe. Rita îl lasă. Iepure încet): Şi acum nu simţi că te apasă ceva lateral pe frunte? Ştii, fisura ta.

RITA:
Javră ce eşti. (Îl boxează în coaste râzând)

IEPURE:
Tu poate nici nu ştii ce simt... Omul dacă vrea foarte tare să spună ceva ce are pe suflet, e foarte posibil să nu reuşească. E bine cu tine. Bine... dar ar trebui spus mai mult de atât.

RITA
(îi zâmbeşte): Iepure, tu vorbeşti prea mult.

IEPURE:
Am fost odată singur într-un cinema foarte prăpădit şi stăteam în faţă de tot, ştii? Şi am văzut... că ceva în faţa mea scoate fum. Ce o fi, îmi zic în gând. Cineva a aruncat un muc de ţigară sau un chibrit pe jos şi erau acolo tot felul de hârtii şi altele. Şi scotea fum şi ardea. Şi am sărit în sus şi am vrut să strig, pentru că doar eu îl vedeam. Dar nu am reuşit să spun decât f-f-f... Şi toţi urlau la mine să m-aşez şi să tac din gură. Stăteam acolo şi mă simţeam ca un idiot.

RITA:
Trebuie să fi fost groaznic.

IEPURE:
Toţi au sâsâit.

RITA:
Şi eu aş fi sâsâit.

IEPURE:
Dar cel mai rău a fost că m-au crezut nebun. Adevărul este că şi înainte am mai avut din astea. După aceea am avut întâlnire cu o fată. Am ieşit din cinema total ameţit şi i-am cumpărat flori. (Deja strigă) Şi atunci am simţit că n-am să pot să-i spun "ţi-am adus flori" şi din cauza asta am hotărât să-i spun doar "flori" şi să i le dau. Dar când a venit, eu stăteam în faţa ei ca un idiot şi n-am putut să scot nici un afurisit de cuvânt. Stăteam doar în mama mă-sii de viaţă şi ea devenise deja foarte nervoasă pentru că nici măcar n-o sălutasem, şi a-nceput să urle la mine, iar eu m-am gândit atunci să-i spun cât pot de tare "flori", şi atunci am deschis gura şi am început să urlu (Urlă) "foc, foc, foc!" (Râde ascunzându-şi faţa în palme)

RITA
(râde tare. Impunător): Du-mă la roată!

IEPURE
(afurisit): Bine. Cu mare drag. Deşi, permite-mi să-ţi spun că mai demult am lucrat şi eu într-un asemenea loc şi am văzut că tipii ăia care montează cutiile alea plutitoare se fac criţă în fiecare zi şi încurcă roţile dinţate. În fine, dar de asta nu ne putem da seamă decât atunci...

RITA:
Nu, asta nu, Iepure. Nu.

RITA
(singură): N-a meritat... n-a meritat...

STRĂIN CU HAINE DE PREOT:
Puţin este ce merită, deşi dumneavoastră nu ştiţi asta încă.

RITA:
M-aţi speriat. Pe cuvântul meu că m-aţi speriat tare de tot.

STRĂINUL
(zâmbeşte amabil): Iertaţi-mă! N-am vrut, nu-mi place să sperii oamenii. Îmi permiteţi să mă aşez?

RITA:
Oricum am rămas singură, absolut singură.

STRĂINUL:
Nu suntem singuri niciodată. Cuiva îi pasă tot timpul ce devenim.

RITA:
Credeţi? Ştiţi, eu nu cred. Sunteţi preot, nu-i aşa? Spun asta din cauza hainelor. (Râde) Altfel n-aş sta aici cu dumneata. E un loc cu o reputaţie proastă. Un preot care se duce de la biserică spre casă,- e atât de neobişnuit, dac-aţi şti! Omul ar putea crede că trăim din nou un timp al păcii, vedeţi, mă şi apucă plânsul, mă iertaţi. Ştiţi, mi-am adus aminte de copilăria mea, de mama. E ciudat că vorbesc aşa cu dumneata, dar... De câte ori am adormit în poala mamei la slujba din noaptea de Crăciun. Unde sunt toate astea? Fireşte, e jenant când omul se emoţionează. Vedeţi cum îmi descarc sufletul? Şi ştiţi de ce? Pentru că sunteţi străin.

STRĂINUL
(o ascultă atent): Sufletul. Singurul lucru care merită. (Zâmbeşte) Sper că ştiţi că n-avem voie să-l lăsăm să se piardă?

RITA:
Sufletul meu îmi aparţine! Dumneata n-ai nimic de-a face cu el. Uitaţi-l. De ce staţi aici cu mine, mieii dumneavoastră v-aşteaptă deja.

STRĂINUL
(ezitând): Miel părăsit, trăieşte sub ameninţare într-un loc străin, într-un loc rău. Sufletul luceşte luminos, este imposibil de murdărit.

RITA:
Ce tot vorbeşti, omul lui Dumnezeu? Câţi îşi fac griji pentru mine! Prea mulţi! Toţi vor ceva de la mine, dumneata ce vrei? Mântuirea mea, aşa se zice...? Vă obosiţi degeaba. Mi-e teamă că s-a dus pe apa sâmbetei.

STRĂINUL
(cu gâtul uscat): Dumneata eşti dansatoare, nu-i aşa?

RITA
(indiferent): De unde ştiţi?

STRĂINUL
(râzând melodios): Vă urmăresc de multă vreme. Dac-aţi ştii, fata mea, de când vă calc pe urme...

RITA:
Pe urmele mele? Nu rentează. Să vă simţiţi de parcă aţi visa? S-aveţi amintiri rele? Să linguşiţi, să vreţi totul... Dumneata? Să vă chinuie neliniştea... boala cea mai jalnică. Şi să vă placă banii! Să învăţaţi scamatorii că un magician stilat, şi s-aveţi precum un rege curte. Zile fără caracter, ce le-aţi savura părinte! Şi toate astea nu ar fi decât o copie nereuşită a vieţii mele.

STRĂINUL:
Mă întristezi, fata mea. Sufletul dumitale nemuritor este bolnav.

RITA:
Şi pesemne nu este nici nemuritor. (Izbucneşte în plâns) O, părinte, de ce nu există scăpare? Vă rog să mă ajutaţi, vedeţi că plâng, vă rog. Dumneavoastră sunteţi probabil ultimul om inocent... altfel v-aţi fi dat seama cine sunt şi aţi fi fugit de mine. Sunt un nimeni mic şi jalnic. M-am umilit, sunt o laşă. De ce nu pot să trag o concluzie? Poate că sentimentele mele sunt prea profunde,- sau poate prea superficiale. N-am să aflu niciodată ce se petrece în adâncul meu.

STRĂINUL:
În adâncime se învârte un vârtej. Cine-l priveşte, ameţeşte. Vederea lui l-ar şoca. Trebuie să piară fără milă. Să piară, mă-nţelegi? Cum sună...? Adu-ţi aminte în gând, te-implor. Dacă te şochează, respinge-l, orice ar fi, o parte a corpului sau un gând.

RITA
(cu nădejde nebună): Oare există viaţă veşnică?

STRĂINUL:
Există o viaţă veşnică, curată, pură. (Ezită) Şi până atunci? Tot ce este curat... viaţa ostenitoare, creşterea copiilor, teama de ce va veni. Pragul peste care trebuie să păşim cu toţii... (Visător) pragul ultimei judecăţi.

RITA
(nebunatic): Viaţa ostenitoare şi creşterea copiilor... părinte, eu am avut trei chiuretaje. Cine a vrut asta? Cine ne umileşte?

STRĂINUL:
Eu ştiu cine.

RITA:
De ce nu mai pot să am copii? Şi de ce suntem singuri?

STRĂINUL:
Inima Lui este tristă, îi aşteaptă pe cei pierduţi. Respinge, fata mea, lucrurile care te şochează. (Extrem de trist) Cunoşti albul? Albul zăpezii, albul lenjeriei curate de pat, spuma pârâurilor repezi. Trebuie să devenim curaţi. Ce milă mi-e de tine, fata mea! Mi se frânge inima.

RITA:
Dumnezeul meu drag! (Plânge în hohote)

STRĂINUL:
Dacă aş putea să vărs o lacrimă, aş plânge cu tine, fata mea. (Duce mâna la geantă şi o deschide) Milostivitatea Lui peste noi.

HORVÁTH
(vine): Rita! Tu aici?

RITA:
Feri! Feri! (Fuge spre el)

IEPURE:
Ştiu de ce vreţi să vorbiţi cu mine. Că să-i iau locul lui Feri Horváth în trupa asta nouă. Dumneata vrei să-l dai afară pe Horváth.

IMPRESARUL
(râde melodios): Dacă ştiţi deja... Dumneata eşti un băiat foarte deştept, Iepure.

IEPURE
(plictisit): Mi-e teamă că n-aveţi destulă putere pentru asta.

IMPRESARUL
(zâmbeşte): Am toată puterea ca să fac asta... Iepure. De fapt, de ce vi se spune aşa?

IEPURE
(plictisit): Pentru că aveam gură de iepure când eram mic. Am rămas până în ziua de azi cu defect de vorbire.

IMPRESARUL:
Nu se observă.

IEPURE:
Adică... pesemne că a trecut. Cam de când a plecat Müller. Deşi...

IMPRESARUL:
De jumătate de an s-a desfiinţat trupa...

IEPURE:
... nu mă duc la nimeni.

IMPRESARUL:
... şi eu m-am hotărât s-o pun pe picioare.

IEPURE:
Ca să fiu sincer, nici nu m-am dus vreodată. Mi-era ruşine.

IMPRESARUL:
Sincer vorbind: văd ceva fantezie în ea.

IEPURE:
Dar nici defectul meu de vorbire nu mă mai interesează.

IMPRESARUL:
Dar nu în felul ăsta. Cine ştie ce aduce ziua de mâine!

IEPURE:
Cine ştie ce mă interesează pe mine de fapt?

IMPRESARUL:
Dumneata trebuie să-nţelegi: trupa lui Horváth este neviabilă.

IEPURE:
Despre ce vorbim noi doi de fapt?

IMPRESARUL:
Noi doi vorbim despre acelaşi lucru. Viitorul.

IEPURE:
Vă mulţumesc pentru ofertă, şi cu mulţumiri o refuz.

IMPRESARUL:
Omule! Dar de ce?

IEPURE:
Eu ştiu motivul.

IMPRESARUL:
Dumneata nu gândeşti, prietenul meu tânăr, voi nu gândiţi niciodată. Dar fireşte că nu am nevoie de dumneata ca să gândeşti, ci să dansezi.

IEPURE:
Nu cred că vă prea interesează, dar vi-l pot spune.

IMPRESARUL
(trist): V-am vrut doar binele. Dumneata eşti nebun, fiule. N-o să se aleagă nimic din dumneata.

IEPURE:
Nu-i iau locul lui Horváth pentru că el este mult mai talentat decât mine. Mai precis: el este un talent. Păstraţi-l, odată el va putea însemna foarte mult pentru dumneata.

IMPRESARUL
(trist): Îmi pare rău pentru dumneata. Văd că sunteţi foarte hotărât. Mi-e teamă că... mai târziu o să regretaţi. Numai că atunci n-am să vă mai fiu la îndemână, ca să vă ajut.

IEPURE
(politicos): N-am nevoie de ajutorul dumitale. (Se mai întoarce) Dumneata eşti un om bun. M-ai dezamăgit într-un sens bun. (Pleacă)

JUTKA:
Salut.

BARON:
Salut.

HORVÁTH:
Hello. Ce mai faci? (Toţi se jenează)

JUTKA:
Avem timp până la ora treisprezece, aşa a spus sticletele.

BARON:
Nu le zi aşa.

JUTKA:
Totuna. Deci până la unu. Până la unu...

HORVÁTH
(stă lângă Jutka, după o pauză de tăcere): Jutka ţi-a adus ceva. A lăsat afară.

JUTKA:
Ţi-am adus...

BARON:
Nu-mi trebuie nimic, mulţumesc.

JUTKA:
Pachet. Cu tot ce-ţi place. Trebuia să-l lăsăm afară. Noi rămânem până la unu.

BARON:
Altă dată să n-aduci nimic.

JUTKA:
Au spus că-l primeşti.

BARON:
Am mai spus-o şi data trecută.

JUTKA:
Azi-noapte am visat cu tine, ştii.

BARON
(indispus): Şi ce ai visat?

JUTKA:
Că se va schimba totu-nspre bine. Că nu mai eşti aici...

BARON:
Am auzit că te-nsori, Horváth. Bine faci.

JUTKA:
Aşa de bine a fost...

BARON:
Ai noroc cu Rita, crede-mă.

JUTKA:
De ce tot vin eu aici?

HORVÁTH:
Nu-i încă sigur. Ea vrea tare de tot.

BARON:
Să vrei şi tu odată.

HORVÁTH:
Să lăsăm asta acum.

BARON:
În sfârşit cineva care te suportă.

JUTKA:
Totuşi eu sunt absolut convinsă că se va schimba înspre bine totul.

BARON:
Iar pe tine Jutka ăştia te cred deja nebună că vii atâta pe-aici. Îţi petreci tot timpul în închisoare.

HORVÁTH
(încurcat): Lasă asta, omule. Ce va fi cu tine? Uneori mi se pare că totul e o înscenare.

BARON:
Contul trebuie odată achitat, Horváth. Nu pot să fiu veşnic ştrengar. (Se plimbă) Acuzarea e gata, îmi aştept verdictul. Am ucis un om, şi? ... I-am împrăştiat apartamentul, i-am luat totul, dar am dat-o în bară. Restul ce mai contează? Dar nu pot să rămân aici veşnic, trebuie să se ştie că am şi eu dreptatea mea.

JUTKA
(şopteşte): Judecătorii n-or să înţeleagă nimic.

BARON:
Nu putem fugi la nesfârşit de ceea ce urmează. (Se plimbă) Nu mi se mai ajungea la nas, deşi eram un prăpădit, un nimeni. E timpul să înţeleg totul. Vroiam să fiu mare domn, mare şmecher, scamatoria asta nu mi-a ieşit şi m-am dus de râpă. Contul ăsta eu îl achit.

JUTKA:
Baron... aş vrea să te aştept. Aş vrea să te aştept. Aş vrea să... nu ştiu dacă o să meargă? Baron... o să mă urăşti?

BARON:
Ce mi-aş fi dorit! O întreagă grădiniţă de copii. M-aş fi dus cu tine în camera de naştere. Dar asta aici nu contează. Criminali, nebuni, vagabonzi. Trebuie să uiţi, să scapi de toate astea. Uită-mă! Măcar am fost capabil să-ţi spun asta. Sunt un vierme, dar un vierme cu stil. Părul mi se înmoaie de sudoare, gura îmi tremură, mi-e scârbă de mine, dar în vis o fac totuşi din nou. M-am săturat de toţi cei care au rămas cinstiţi. Până şi tu, ce ştii tu despre mine? Fragmente... Dacă-mi povestesc viaţa, murdăresc cu ea pe toţi. Ce fel de urmă las eu după mine? N-ar fi mai bine să dispar numaidecât pentru totdeuna? Ce mai aştept? Îmi număr paşii. Scriu comentarii nesfârşite la viaţa mea. Păi, rămâi cu bine, fantezie magică! N-am decât să te-ngrop şi s-arunc pământ peste tine. Iute.

JUTKA:
De-ai mai scăpa de-aici.

BARON:
Nu m-ar aştepta nimic. Şi nimeni, nici tu. (Plictisit) Viaţa nu se opreşte. Aş porni de unde-am rămas? Mă simt păcălit, nu mi s-a dat să fiu nici măcar nemernic. Respir adânc, să-mi potolesc ruşinea. (Râde forţat)

JUTKA:
Mi-e teamă că nu mai suport. Nu suport cum mă chinui. Jur că am făcut totul pentru tine. E firesc ca tu să ai dreptul la tot, dar ce mai aştepţi de la mine?

BARON:
Nu mai vii, aşa-i?

JUTKA:
Doar tu eşti cel care vrea asta, tocmai tu.

BARON
(râde de ea): Cât eşti tu de stupidă, într-adevăr. Când se va sfârşi totul, ţie o să-ţi fie cel mai greu. Dar evident, tu nu ştii asta încă.

JUTKA:
Tu ai zis că n-ar folosi la nimic.

BARON
(calm): Nici n-ar folosi. Du-te!

JUTKA
(distrusă): Iartă-mă, dar nu o să mai pot veni aici. Eu ştiu că nu sunt cu adevărat vinovată de nimic. Şi nu vreau să mă mai gândesc la asta. (Pleacă)

BARON:
Păi, pe tine nu te miră nimic? Chiar nimic?

HORVÁTH:
Cu frânghia pe gât mai bine taci. Asta nu mai e glumă, s-a decis totul. (Îi oferă tutun) Spune, ce rămâne din tine, omule? (Baron fumează) Propria piele îi este dragă fiecărui animal. La asta să te gândeşti. Atenuare poţi găsi oricând. Trebuie doar s-o cauţi.

BARON:
Propria piele îi este dragă fiecărui animal. Plânge sub cuţit... Şi ce ridică omul din jeg, din rândul animalelor? Avem piele de aur? Merită asta atât? Şi cine vede dinainte ce ne aşteaptă dincolo de toate astea? Asta e bine sau e o nebunie? Cu frânghia pe gât mai bine tac.

HORVÁTH:
Plângi, salivează pe pantofii judecătorilor (celor trei inimi moi care abia aşteaptă să te-njuri singur. Inima lor este din unt topit, n-au cum să ţină frânghia, tremură până mai ai carne pe oase, bâlbâie-te până mai ai limbă. Roagă-l pe cel în care crezi să aibă milă) altfel ce rămâne din tine? (Îşi aprinde o ţigară) Frunză în bătaia vântului.

BARON:
De jumătate de an stau în celula mea privată şi o să mai stau încă o jumătate aşteptând graţierea care, fireşte, va veni. Îmi reparcurg viaţa şi îi raportez unicului meu vizitator, ţie, la ce concluzii am ajuns. Ce fel de drepturi am avut şi ce fel de obligaţii. Ce puteam să fac? Puneam pe cântar drepturile şi obligaţile şi talerii rămâneau în cumpănă. Să evaluăm opera mea pământescă. Ce a rămas după mine? Vina mi-e întâmplătoare, viaţa mi-e întâmplătoare, am fost toporul lui Raskolnikov. Trebuie să înţeleg pentru ce am trăit până acum douăzeci şi patru de ani. Cred că n-am priceput nimic. Dar fireşte că asta nu contează.

HORVÁTH
(se ridică pe vârfuri la fereastra cu gratii): Mănâncă deţinuţii, vezi? În mijloc gardianul. Douăzeci de ani ai să mănânci şi tu aşa. Ce ciudată e imaginea asta. (Rânjeşte) Auzi, lui Müller i-ar place!

BARON:
Să lucrăm cu Müller... a fost, fireşte, îngrozitor. Ura lumina artificială, dar şi soarele arzător. Iar eu care mă ocupam de închirierea sălilor, credeam că înnebunesc. Trebuia lumină filtrată, numai norii, norii... sau amurgul. Mă simţeam de parc-aş fi luptat cu Dumnezeu. Chinuie-te, chinuie-te şi cine zice că o să şi reuşeşti? Cum ne regiza a fost, fireşte, îngrozitor. Sau asta am spus deja? Auzi, Horváth? Dacă regizezi pe cineva, te va urî. Sau se va teme de tine. Trebuie să-i dai comenzi. Fă schiţe, desenează-l pe o hârtie,- dacă ai desenat pe cineva, ai şi pus mâna pe el. Mă auzi? Drumul ăsta duce, fireşte, în iad.

HORVÁTH
(se uită la deţinuţi): Parcă ar fi un coşmar nemţesc, baroc. Cina puşcaşilor detaşamentului "Sfântul Gheorghe" la duce. Cine l-a făcut?

BARON:
Holbein, da, un nemernic de treabă, îmi place de el. În fiecare zi s-a îmbătat şi şi-a bătut nevasta. Căuta drumul spre mântuire. (Se ridică pe vârfuri, se uită)

HORVÁTH:
E ca un tablou. Vezi? (Râde, bate în gratii) Sunt gri, nu-i aşa? Gri, în pizda mamii lor!

Se poate introduce în mijlocul piesei. Doi inşi aplecaţi asupra unui trup, într-o piaţă, seara târziu

POLIŢIST I:
Din ce eşti tu alcătuit, omule? Eu nu mai pot să mă uit...

POLIŢIST II:
Ţi se întoarce stomacul?

POLIŢIST I:
Cu aşa ceva nu te poţi obişnui.

POLIŢIST II
(examinează trupul): Pe burtă e crucea însângerată. A muncit "călugărul".

POLIŢIST I:
Dar de ce le taie aşa? (Se luptă cu greaţa) Totul e plin de...

POLIŢIST II:
Şi acum?

POLIŢIST I:
Da, da, domnule locotenent, lecţia e servită. (Se întoarce cu spatele la el, vomită)